Episodul dupa 30

Variatiuni despre primii 30

De dincolo. Consideratii despre jurnalism

Acum citeva luni, Radu (se) intreba ce inseamna constiinta in presa. Daca vorbim de presa din Romania, cred ca inseamna motivul pentru care o parasesti.

Constiinta, in meseria asta, e instabila. Pentru cei mai multi dintre ziaristii pe care i-am cunoscut in 5 (plus 2) ani de jurnalism. „Nu as scrie niciodata asa ceva” devine „Am scris, dar n-am avut ce face, altfel ma dadea patronul afara”.

Nu vreau sa generalizez. Constiinta mea a avut principii simple, cind am intrat in presa:
– nu accept ca un text scris de mine sa fie semnat si de altcineva, daca nu a contribuit la el (si reversul, daca am lucrat doi la un material, sa ni-l asumam amindoi).
– nu accept sa mi se modifice un text si sa fie semnat tot cu numele meu, ulterior (situatii intimplate in 2004, in campania electorala si in 2005. In 2004, a fost vorba de un fost „mare stab” de presa, care mi-a macelarit un material pe principiul – lui – ca el stie mai bine personajele implicate si dedesubturile. Consecinta: materialul a fost semnat cu litere puse la intimplare).
– nu accept sa nu mi se publice un material decit pe criterii esentiale (ca nu e bun, nu e documentat, nu e obiectiv, dar nu pentru ca „ar deranja” pe unii si altii)
– nu accept sa mi se impuna un subiect „fabricat” si „musai de pus in ziar”, al carui scop e sa convinga pe cineva ca e bine sa dea bani prin publicitate.

Mai sint si altele, dar nu ma apuc sa le insir pe toate … rezumind, ar fi vorba de lucruri care tin de 7 ani de acasa, de o buna educatie si de respectul pentru adevar (in fond, asta e esenta jurnalismului, nu? sau cel putin asta ar trebui sa fie).

Ce mi-au adus aceste principii: doua demisii, munca la BBC pina la finalul activitatii redactiei din Romania, directoratul editorial al unui ziar de limba engleza, colaborari cu publicatii locale si nationale diverse, o imagine buna (cel putin asa mi se spune 🙂 ), usi deschise cam peste tot, chiar relatii (da, oricine zice ca lucrind in presa nu iti faci relatii minte cu nerusinare). Oferte de la alte institutii media din Cluj si angajari in alt domeniu fara sa depun o cerere de slujba. Multe dureri de cap si intrebari, alegeri uneori dificile (sa vedem citi pot spune cu mina pe inima ca i-au spus sefului in fata „nu voi scrie acest material, pune pe altcineva sa il scrie daca il vrei musai, dar eu nu o voi face”). Multe ore de munca, uneori in van, dezamagiri (schimbarea titlului unui material in asa fel incit sa serveasca interesului de moment al ziarului si altele, si altele).

Ce a facut constiinta mea anul trecut, cind si-a dat seama ca nu mai are loc in presa din Cluj si din Romania, in general? A spus, simplu, stop. Nu mai vreau. Nu asa. Nu accept sa scriu pentru publicatii gen „Click” doar pentru ca asta vine la pachet cu o publicatie de alta orientare si „asa se cere”. Daca voiam sa fac tabloid, faceam de la bun inceput, nu stateam la BBC pina a tras obloanele.

Asa ca am plecat. Simplu. Pot si stiu sa fac si altceva, ce nu stiu, invat. A ramine in presa pentru ca nu ai alta solutie sau esti prea comod sau fricos sa incerci altceva este unul din motivele pentru care presa noastra e asa cum e …

Nu mai citesc ziare decit in diagonala, pe internet, vad titlurile si mi-e de ajuns. Stiu cum se fabrica. La fel cu stirile la tv … prefer sitcomuri, macar ma fac sa rid, dar talkshow-urile de pe Realitatea ori Antena ma faceau sa pling (sa pling pentru ca acum 7 ani am decis sa ma intorc in tara, in loc sa stau bine mersi unde eram). Gasesc bloguri mai bune decit ziarele si materiale mai frumoase si mai bine scrise pe ele decit in presa.

Mai citesc articole din domeniul in care lucrez acum (care nu sint foarte dese) si imi permit sa ma minunez de nebuloasa in care ma invirt, alaturi de voi, de societatea noastra … aaa, deci cum o sa luam noi pensia peste 30 de ani? Sau, oare, hmm, va mai exista pensie peste 30 de ani? Sa imi fac griji de pe acum ca voi avea un copil intr-o buna zi si poate il bate cineva la scoala si il lasa infirm pe viata ori sa ma gindesc la asta atunci cind va suna telefonul de la politie sau spital?

Nu cu mult timp in urma, eram atit de implicata in viata orasului, a societatii, stiam tot ce se intimpla, si la noi, si peste hotare, ascultam stirile toata ziua, urmaream emisiuni, citeam politica, chiar comentam politica, cercetam, dezvaluiam, credeam in ceea ce faceam … Reversul era acesta: cu cit stiam mai mult si intelegeam mai multe, cu atit nu mai voiam sa stiu. Plus dureri de cap.

Acum am ales sa selectez informatia. Nu ma mai intereseaza politica. Nu mai cercetez, nu ma mai bat pentru a dezvalui. Cindva, visam sa spun lumii lucruri importante. Din tot ce imi arata google ca am spus in ultimii ani, prea putine lucruri sint cu adevarat importante, peste timp. Am uitat sa scriu cu adevarat (parca Ion Cristoiu a fost cel care a spus ca ziaristul ucide scriitorul, cam are dreptate), am pierdut sentimentul placerii de a scrie, cind aveam zile in care scriam 10 – 15.000 de semne (pagini de informatie sau presupusa informatie, care a doua zi oricum avea sa fie uitata).

E frumos sa fii jurnalist. Daca poti sa fii sincer, daca poti sa iti pastrezi principiile, daca poti sa nu iti lasi constiinta acasa ori la usa biroului, ci sa o iei cu tine in redactie, pe teren, la sedinta cu sefii si sa faci uz de ea. E frumos sa fii jurnalist atunci cind crezi. Dar asta era demult, pe vremea cind jurnalismul era o chemare, nu un refugiu sau o afacere redusa la cine detine mai multa influenta.

In profesia asta, parcurgi destul de repede lucrurile si iti dai seama cum sta treaba. Nu iti trebuie zeci de ani pentru asta. Problema e ce faci cind ti-ai dat seama: daca alegi sa ramii (desigur, circumstantele sint diferite la fiecare caz), constiinta ta va fi tot mai flexibila, se va transforma in guma sau vei fi extrem de nefericit, de singur, de suparat pe viata si vei deveni alcoolic, vei face ulcer si vei scrie ce trebuie sa scrii ca sa iti intretii familia. Sau poate asa esti croit si iti place. Exista si exceptii, dar, desigur, ele doar confirma regula.

Daca alegi sa pleci, cei ramasi vor spune ca nu ai suportat presiunea, ca poate nu erai facut pentru meseria asta sau ca te-ai vindut pentru bani mai multi unei alte meserii. Te poti simti dezradacinat, poate vrei sa te intorci sau iti lipseste emotia, acel „thrill” pe care ti-l da asteptarea aparitiei materialului pe care l-ai scris. Sau poate esti fericit ca acum poti sa alegi ce sa crezi, stiind cum ajunge informatia la tine, ca simplu cititor.

E atit de usor, acum, cind privesc de dincolo, sa pot alege.

Cineva, nu mai stiu cine, spunea ca nu poti sa critici ceea ce nu cunosti. Cred si eu asta. Tocmai de aceea pot sa vorbesc despre jurnalism, tocmai de aceea pot sa vorbesc despre universitatea pe care am terminat-o sau despre poezie. Sint lucruri pe care le cunosc. Nu pot vorbi despre minerit decit din perspectiva oarecum indirecta si nu as vorbi niciodata despre industria piinii, cita vreme nu am habar cu se maninca.

Una din probleme, la presa noastra, este ca are impresia ca poate vorbi despre orice, chiar daca abia a citit un comunicat de presa sau a pus 2 – 3 intrebari despre metoda obtinerii aurului prin cianurare si gata, sintem experti! Documentarea si specializarea sint doua chestiuni vitale jurnalismului si care lipsesc cam cu desavirsire din cel romanesc (din nou, exista exceptii, care sa confirme regula).

In ultimii ani, asa-zisele facultati de jurnalism din Romania au devenit suprapopulate – toata lumea se viseaza jurnalist, cum pe vremuri toata lumea voia la Politehnica, acum toti se vor la televizor, de parca, daca nu apari pe sticla, nu existi. Imi pare rau pentru toti actualii si viitorii studenti la jurnalism. Sint doar o masa buna de ingrosat nivelul taxelor la universitati.

Vedeti, sint multe de spus … prietenii imi zic „scrie, scrie pe blog, scrie o carte”. Sa afle si altii. Ii va ajuta cu ceva daca vor afla? Stiind, vor putea sa cearna, vor vrea sa faca asta?

Dorinta de a spune lumii lucruri a ramas. O am de cind ma stiu si dezamagirile din presa nu au ucis-o. Nu jurnalistul face omul, ci omul face jurnalistul.

Reclame

23/05/2009 Posted by | Uncategorized | , , , , | 11 comentarii

„Poezie? Saracie … un vis searbad de motan …”

Daca pe la sfirsitul secolului 19 asa era, oare cum o fi azi? Sa lasam criticii sa raspunda la asta si noi sa scriem…

Pentru doritori, gasiti aici si aici alte poezii, postate cindva, la inceputurile acestui blog 🙂

La desert, avem „cujetari” din epoca pre-presa:

Printre porti

***

nu spuneai tu că ochii mei ţi se păreau oglinzile retrovizoare ale sufletului tău? nu spuneai tu că noaptea îmi păşeşte pe sprâncene şi alunecă arcuit cu tine în somn? nu spuneai tu că te împiedici de soare când îmi ciufuleşti părul?
a, şi mai spuneai că ţi-ai pierdut inima în mine şi tot intrai după ea, tot intrai după ea, de sute, de mii de ori, căutând-o.
şi pe când îmi spuneai toate astea, te-ai împiedicat de un şiret desfăcut la pantof; te-ai aplecat să îl legi
nu te-am mai văzut

***

ieri a fost noapte toată ziua
măturam printre lucruri vechi, rupeam hârtii rămase de mult, am aruncat nişte brăţări şi o inimă de argint fără poze, cutii goale, un rimel, cursuri
ieri, toată ziua, cât a fost noapte, telefonul nu a sunat
după aceea, mi-ai trimis un mesaj „sunt cu tata la o bere liniştită”
atunci am ştiut că se înnoptase şi puteam să ies să-mi duc gunoiul

 
***

antispaţiul dintre noi îmi creează o stare de nelinişte, diluată câteodată de consistenţa vreunui sms ce-mi taie genunchii, dar rămâne în telefon
antispaţiul la care mă supui mă obligă să gândesc, printre lacrimi, asupra componenţei noastre organice devastată hormonal
antispaţiul prin care mă testezi mă face să mă întreb unde drac’ mi-am pus de data asta sufletul de l-ai găsit aşa uşor
totuşi, tot pe motiv de antispaţiu, iau în continuare anticoncepţionale

 
2008. Copyright Camelia Jula

13/01/2009 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu