Episodul dupa 30

Variatiuni despre primii 30

Imaginați-vă că voi sînteți ”subiectul”

Aș dedica acest post tuturor celor din breasla jurnalistică, din care am făcut și eu parte pînă în 2008 (și din care am ieșit voluntar). Îl scriu după ce am asistat, înlemnită, la „mostrele” de total prost înțeles profesionalism oferite de reporteri de pe la diversele noastre televiziuni de știri în cazul morții Mădălinei Manole. Nu stau să fac etică acum, deja s-au scris destule rînduri pe tema asta, despre cum tratăm un astfel de subiect profesionist etc. Îi las pe teoreticieni să dezbată.

Vreau să le spun celor care fac munca de teren cîte ceva:

Imaginați-vă, cînd sînteți trimiși la un asemenea ”subiect”, că sînteți voi în locul soțului / mamei / tatălui / fraților. Imaginați-vă că vouă vi se bagă în nas microfoane și blitz-uri cînd mergeți să vă ridicați sicriul cu trupul celui drag dispărut sau cînd încercați să vă luați adio de la omul pe care l-ați iubit. Imaginați-vă că este chipul vostru plin de lacrimi dat în prim-plan la televizor, să fie văzut de toată lumea. Imaginați-vă că niște reporteri pe care nu îi cunoașteți și care nu vă cunosc întreabă orice necunoscut aflat pe lîngă sicriu daca nu cumva ”știe ce cauze au dus la gestul sinuciderii”. Imaginați-vă că sînteți bîrfa zilei, pentru mass-media și pentru cei din autobuze, din piață sau de cine mai știe unde.

Imaginați-vă că sînteți tratat ca un subiect „cu rating”, nu ca un om care tocmai a pierdut pe cineva drag. Gîndiți-vă cum vă fulgeră în ochi aparatele foto și cum poza aceea, cu toată durerea voastră, cearcănele, figura răvășită, va apărea pe prima pagină a unor tabloide. Puneți-vă în locul oamenilor care devin subiectul vostru și abia apoi începeți să învățați cum să puneți întrebările, pînă unde să mergeți cu microfonul, cînd să încercați să discutați „cu familia” și ce imagini să permită editorii și producătorii din studio pe post.

Pentru cei care nu au trecut printr-o moarte subită a cuiva drag, încă în putere și dus inexplicabil în altă lume, poate empatia de care vorbesc eu mai sus nu e posibilă. Dar dacă vreți să fiți considerați jurnaliști, nu vulturi nenorociți, corbi care stau la răcirea stîrvurilor, atunci învățați măcar atît: pînă unde să împingeți granița dintre subiect și respect.

Mi-e greață de ce am ajuns să văd, de ce a devenit meseria aceasta și de cît de lipsiți de umanitate ne dovedim. Mărturisesc că am lăsat televizorul deschis pe știri din reflex (obiceiurile vechi mor greu), dar în aceste ultime două zile am preferat, tot mai des, să îi iau sonorul și să ascult muzică. Inclusiv a Mădălinei, muzică pe care o știu de cînd aveam 12 ani. Am ajuns să văd numai greșeli și inepții la tv și să mi se facă aproape ciudă pentru că odată, cîndva, am iubit meseria asta și am încercat să o fac așa cum trebuie.

Cînd în Cluj, acum cîțiva ani, s-au sinucis doua fete gemene, îmbrățișate, șefii mei de la vremea respectivă m-au trimis să aflu totul despre ele, inclusiv să stau de vorbă cu părinții lor. În ziua în care se întîmplase nenorocirea. Nu am vrut să merg. Pînă la urmă, a trebuit, era ordin. Dar oamenii, așa cum am presupus în timp ce urcam scările blocului, nu erau acasă. Dacă ar fi fost, cred că le-aș fi spus ”condoleanțe” și atît. Nu puteam să îi întreb ceea ce mi se ceruse să îi întreb. Alți colegi din breaslă, însă, nu au avut ”ezitările” mele etice și s-au dus să îi caute pe bieții părinți la Institutul de Medicină Legală, unde așteptau corpurile fiicelor lor. Imagini filmate pe furiș cu ei în fața Institutului au apărut la tv. La înmormîntarea fetelor, era plin de camere și fotografi. Eu nu am fost. Și nu o spun cu titlu de onoare.

La înmormîntarea tatălui meu, au fost multe aparate foto. Nu am înțeles ce voiau oamenii să pozeze, cîtă vreme noi am decis ca sicriul să fie închis pe toată perioada priveghiului, a slujbelor și a înmormîntării. Dar au pozat sicriul, pe noi, familia îndurerată, mulțimea venită la înmormîntare. Noi am vrut să avem o ultimă amintire, simbolică, cu tata, din momentul în care jandarmii (”armă” pe care a servit-o cea mai mare parte din viață) l-au scos din casă. Ce au fotografiat alții în afară de asta și cum anume se uită la pozele respective, nu știu și nu pot înțelege.

Trista mea concluzie este că mă doare tot mai mult să văd cum se face presa în România. Și da, voi alege să nu mă mai uit.

15/07/2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | 1 comentariu