Episodul dupa 30

Variatiuni despre primii 30

Cu suparare

M-a convins ieri Vasile sa ma editorializez, daca tot eram nervoasa pe circul basescu – tariceanu. Am vrut sa pun pe blog, el a vrut sa punem la ziar. Asa ca asta a iesit…

http://www.monitorulcj.ro/cms/site/m_cj/news/romania_de_la_usa_cortului_10298.html

Romania de la usa cortului

Doi magari se cearta in fata portii care sa intre primul. Unul rage catre celalalt: „Eu primul, ca eu sint un domn!”. Al doilea zice: „Ba eu primul, ca eu am fata, ba!”.

Va suna cunoscut? Ati mai auzit, recent, vreun dialog de acest gen? Poate marti seara, la TVR. Poate in ultimul an. Sau in ultimii 2 ani. Face parte din telenovela spalatului in public al chilotilor minjiti in campania electorala cu sampanie. Euforia bulelor de atunci s-a transformat in scuipat, care pica din gura presedintelui si a premierului fix in freza noastra. Credeti ca aveti gel in par? Va inselati. Uitati-va mai bine: este respectul, in forma lichida, pe care cei doi il au, in acest moment, pentru romanii care i-au aplaudat si i-au votat la pachet, in Alianta.

Inainte de ultima runda a prezidentialelor din 2004, scriam, cu avint, o scrisoare deschisa viitorului presedinte al Romaniei. Oricare ar fi fost el. Ii spuneam ca sint un tinar din Romania care se saturase de politica de pina atunci, care nu voia sa ia, rupt-neajuns, calea Americii si ii ceream un singur lucru: sa fie un presedinte cu care sa nu imi fie rusine. Si rugamintea se adresa, in final, tuturor politicienilor noi, votati cu disperare de catre tineri. Constat ca mi-am cheltuit energia creatoare degeaba. Votul pe care l-am dat este calcat in picioare de exponentii clasei politice, cu presedintele si premierul in frunte. Care, ca niste porcusori isterici, se pindesc unul pe altul cind sint invitati pe la televiziuni si se fac de cacao.

Nu stiu daca ne cred o tara de timpiti sau pur si simplu nu le mai pasa. Amindoi se impauneaza cu „interesul poporului” si cu stindardul acesta in brate isi scot ochii. Biletele, adrese, soapte de culise, telefoane in direct pe la emisiuni, rahat scos din te miri ce buda si aruncat… unde? Direct in noi. Pentru ca, dincolo de interesele lor mici, personale, dincolo de razboiul infantil de copii razgiiati care nu se mai suporta sa faca pipi la aceeasi olita si castele de nisip in aceeasi groapa, sintem noi. Toti. Si cred ca tuturor ni s-a facut si sila, si rusine. La tepe, domnule presedinte si stimati guvernanti? Mai aveti curajul?

 

22/02/2007 Posted by | Uncategorized | 4 comentarii

Basm modern.

A fost odată ca niciodată un om foarte sincer. Un onest, cum le plăcea cronicarilor să spună. Venise de la ţară să studieze la şcolile înalte dintr-un oraş mare. A fost harnic şi sincer şi-a luat nişte diplome. S-a făcut profesor, după cum îi spusese dascălul de la el din sat, că e cinstire mare şi mulţumire de la Dumnezeu să înveţi pe alţii.

Revoluţia istoriei a venit la timp ca să îi deschidă uşa spre politică. Viitorul suna bine. Apoi viitorul a sunat orange. Putea vorbi la nesfîrşit despre orice, cu prietenii din reţea, dar şi cu cei care îl vedeau la televizor. Aşa a ajuns deputat. Studenţii l-au plîns, dar au înţeles că e pentru binele ţării. Democraţia trebuia să prospere. Omul nostru cel sincer spunea lucruri mari. Avea o statură impunătoare cînd tuna împotriva nelegiuiţilor. L-ai fi luat acasă să îţi explice cum se şterge corupţia cu Constituţia.

Alegerile l-au adus în frunte, cum era şi firesc. Onest, sincer, sărac şi fidel principiilor sale, omul nostru conducea cu mînă de fier un oraş şi un partid, plus o parte din guvernul ţării, familia şi, cîteodată, în zilele însorite, o coasă. Conducea şi cronicarii cum voia el, că doar toţi îl ştiau onest, un amic simpatic, de la bloc. La un moment dat, însă, ceva s-a întîmplat. Omul cel onest îşi irosise minutele gratuit şi acum avea de dat o groază de explicaţii, numai că parcă se repeta la nesfîrşit.

Dar lumea nu prea observa, din cauza prafului aruncat în ochi, respectiv a prafului de pe stradă, că era cam mizerie. Într-o zi, veni la el chiar preşedintele ţării, un căpitan de nave haios, care îl crescuse pe genunchi pe omul nostru cel onest. Şi cînd se uită mai bine la el, căpitanul întrebă cu mirare: “Pinocchio, tu eşti, tată?”

16/02/2007 Posted by | Uncategorized | Lasă un comentariu

De data asta, despre cum e cu putinta.

Din motive inca necunoscute mie si locatarilor din blocul unde stau, de trei zile n-am avut apa calda. Textul servit: defectiune la centrala. Basca, in una din aceste trei zile, n-am avut nici apa rece. Si asa ajungi, neavizat fiind (ca idiotii nu stiu sa puna anunt pe usa de la bloc „ba, fraierilor, luati-va apa plata fara lamiie, ca apa de la robinet ciuciu”), sa vezi cum e sa te speli pe dinti, dimineata, cu lapte, ca asta ai in frigider si sa iti cureti bocancii de noroi cu scuipat.

In a treia zi, adica azi (ieri, dupa ceas), cu pielea capului urlind dupa sampon si alte chestii de gagici pentru podoaba capilara, am decis ca asa nu se mai poate. Am lasat apa sa curga vreo 15 minute, sperind ca doar – doar devine suficient de calda pentru un dus, dar am invirtit acul de la contor degeaba. Ultima solutie: sa imi incalzesc apa in oala si sa ma spal in lighean. Ca la tara. Sau ca la Petrosani, in anii ’80 – ’90, cind numai asa stiam ce e aia apa calda (avem niste oale mari in care incalzeam apa, plus masina de spalat, o Albalux din aia veche, parca asa se chema, de unde scoteam apa in vana cu furtunul, sa putem face baie. Faine vremuri).

Well, asta era. Am luat oala de 5 litri si mi-am incalzit apa, am pus in lighean si mi-am turnat si apa rece (din aia aveam la greu), ca sa nu imi ard pielea capului. Testat apa cu cotul, ca la bebelusi, tutto fatto. Evident, ligheanul era prea mare sa il pot pune in chiuveta, asa ca … l-am postat pe buda. Pisica mea m-a urmarit cu o curiozitate nedisimulata: in doi ani de cind e cu noi, nu m-a vazut facind o astfel de operatiune. Si cum stateam eu aplecata deasupra budei, spalindu-ma pe cap in lighean si amintindu-mi de vremurile din copilarie, ma gindeam ca poate toate astea au un rost. Ca o fi pe undeva un sens, un mesaj ascuns, care sa imi dea o lectie. N-am gasit nici unul. Nu era. 

Daca n-am gasit mesajul, am zis ca, dupa legile lui Murphy, cind voi fi terminat operatiunea „duş pe buda”, voi da drumul la robinet si apa va fi numai buna de o baita. Nici asta nu s-a intimplat, Murphy fiind, probabil, la f .. baut, de Valentin. Astfel, cu doua oale de 5 litri de apa incalzita si cita apa rece o mai fi intrat la reglaj, am reusit sa ma spal, in trei reprize, rezultatele fiind satisfacatoare. Bine, normal ca nu aveam nici caldura, ca in calorifere sufla vintul de la momentul defectarii centralei sau ce-o fi fost, asa ca, si in acest caz, am apelat la o metoda traditionala (pe care am invatat-o in cluj) – de a te incalzi cu gazul.

Bine, totusi, ca aveam curent, puteam sa stau la calculator (caruia nu ii pasa daca am jeg pe mine sau nu) si sa ma uit la tv (din nou, un obiect extrem de indiferent la starea de curatenie a altora). Ca putea fi mai rau, asa ca sa zic mersi. Mersi, regia de termoficare.

14/02/2007 Posted by | Uncategorized | 2 comentarii

Aventuri in sistemul sanitar. De dat cu capul de pereti.

Ultima durere de cap mi-a dat-o recent sistemul nostru sanitar. Ma duc la medicul de familie cu jumatatea mea – el, bolnavior, eu, insotitor – si stam 3 ore la coada, desi avea febra 39 cu mult, asteptind sa intre la rind toate babele si toti mosulicii care stateau la birfe pe coridor si nu aveau alta treaba decit sa li se mai scrie o reteta, ca sa prinda primele cozi la compensate. Ma rog, nu zic nimic, si noi om ajunge batrini. Madam doctor, un fel de Cruela bruneta, vopsita violent la ochi cu verde si alte culori prin obrajori, cu cizme mai inalte ca dinsa si parul tapat, umflat cu fixativ si cu glas teribil de afectat, ne primeste, in cele din urma, la consult, da un diagnostic, apoi lasa asistenta sa scrie reteta.

Ce o fi scris asistenta, numai ea stie, dar cind am ajuns la farmacie, dupa ce s-a holbat vreo 10 minute in reteta si in calculatorul ei, tanti farmacista spune ca nu ne poate da medicamentele compensat (desi reteta era valabila doar doua zile, data fiind gravitatea bolii) pentru ca in reteta s-a trecut doar la unul din cele trei medicamente modul de administrare. Carevasazica oral. Dar nu si la celelalte doua, si atunci sa vedeti, imi explica ea, sint diferente de dozaj, nu ne deconteaza Casa de Asigurari, nu pot, mergeti inapoi la medic cu reteta, sa v-o scrie corect, sa puna parafa si reveniti.

Desi prietenul meu era cel cu febra, tremurind in farmacie, eu am simtit cum mi se urca singele la cap si era s-o iau de guler pe tanti. Am incercat, totusi, politicos, sa ii explic ca am un om bolnav linga mine si ca nu e vina noastra ca altii au gresit reteta (gresit e impropriu spus, practic era vorba de o omisiune) si ca din moment ce la un medicament e scris modul de administrare, nu ar fi logic sa fie acelasi la toate?? Tanti farmacista spune ca nu. Risc sa dezvolt o polemica si sa intreb de ce nu, apoi sa scot legitimatia de presa, dar Ciprian, in spatele meu, clantane de frisoane deja, asa ca renunt. Intre timp, cu un zimbet micut, dar categoric parsiv, tanti farmacista sau ce o fi ma intreaba daca nu cumva doresc sa iau medicamentele necompensat. Ba da, zic, cit? Raspunsul vine instant: 60 de lei noi.

Scot banii, platesc, dau ziua buna si imi vars nervii afara, pe lume si pe sistemul sanitar. Ciprian avea pneumonie, asa ca am lasat cearta cu farmaciile pe altadata. Insa mi-am adus aminte ca, nu cu multe zile in urma, vazusem o faza asemanatoare, in alta farmacie, tot Sensiblue (cea in care am fost noi este Sensiblue, daca am uitat sa mentionez), unde o doamna in virsta era trimisa „politicos” inapoi la medic, deoarece nu stiu ce substanta activa trecuse acesta in plus pe reteta si nu trebuia.

Daca am luat medicamentele necompensat, nu a mai contat ca nu era trecut modul de administrare decit la unul din ele, nu mai discutam de dozaj, de durata tratamentului etc. Ma intreb cite mishmashuri de acest gen se fac, in realitate, in farmaciile noastre si daca medicii de familie sint sau nu la curent cu astfel de povesti. Poate unii uita intentionat sa treaca ceva pe retete sau pun in plus cu buna stiinta, astfel incit omul fie sa ajunga purtat pe drumuri, pina i se uraste, fie sa lase balta umblatura auirea si sa scoata banii pentru a da zeci ori sute de lei noi pe medicamente necesare.  

NU va imbolnaviti.

10/02/2007 Posted by | Uncategorized | 1 comentariu

Inainte de moarte, convulsiile …

Convulsii  

***

îmi iese o coastă prin şira spinării, înţeapă golul din urmă; un mers de umbră răsare, poticnit, de sub talpă  coincidenţa naturii face să mă împiedic 

***

ultima filă e albă (alb – murdar) ; ar trebui să-mi reculeg ambiţiile; aş umple-o cu cuvinte goale – pentru că mă urăşte albul ei, îmi detestă cuvintele scuipate din pix

îmi place s-o chinui cu chinul meu … 

***

năluca purta un decor scrijelit în spate – aducea a foame şi frustrări sexuale figura ei dezacordată – avea într-un picior o gheată aş mînca o pară! sau o căpăţînă de nimic îşi spunea, mestecîndu-şi sîngele din salivă 

trecînd pe roşu, se izbi de-un camion

mîine mănînc colivă 

***

patul beat părea sub mine trona în el amanta înjunghiată (o altă curvă fără sine)

mai scriem Biblia o dată

 ***

treci pe trotuar!nu vreau să-ţi calc umbra strîmbă;

!eşti un trubadur, taci şi cîntă;

sînt un clişeu al verbului – pe de rost mă ştie firea îşi freacă, disperată, cu mine, vorbirea orice cuvînt îmi spune o lume

exersez în pămînt reînvierea şi viaţa ce va să vie 

***

am oprit vînătoarea la primul adevăr creştea deasupra umbrei mele în lumina ochiului de pisică părea chiar pistolul cu care aveam să-l ucid 

***

omul ponosit de destin

striga înspre mine cu mîinile şi picioarele

din care molii

disperate ieşeau avea

un miros de somn putred venind către mine

se descompunea

simplu cuvintele

mi-ar fi ieşit pe gură

dar limba prinsă în agrafe

nu mai ţinea pasul

cu mintea 

***

lucrarea Lui nu se lăsa terminată !poftim, adulmecă-mi neputinţa! (scrisul meu se dilată: urmează o naştere importată)

 ; hainele au miros de mîncare gîndaci pe conductă, la soare

; să-mi iau fata acasă, Părinte, Domnul s-a-ncurcat în cuvinte (cine mai vine acasă ucis?)

am un cîine lătrând la o poartă senilă

se poartă metafora ca o haină umilă  

***

adunate în palmă, vorbele îmi pîlpîie cu ultime zvîcniri; le-am scos din mine ca să nu le mai simt adevărul; le-am agăţat de degete, într-un şirag încîlcit, care se ţine ca scaiul de mine.

***

nu cred în trecut cînd îmi bate la uşă, e o vizită ca oricare alta, îmi spun; la ce bun să mă ascund în spatele vizorului sau să mă prefac că nu sînt acasă? mi-a auzit deja paşii.

nu cred în prezent cînd îmi face feste, ştiu că se joacă de-a răbdarea nervilor şi chiar dacă mai cedez uneori, e o chestiune temporară

nu cred în viitor pentru că n-am de ce parte să-l scutur, nu-mi place lipsa prafului, e o dovadă de conţinut alunecos

nu-mi plac minutele pentru că nu le pot atinge

nu-mi place timpul căci nu-l pot convinge

04/02/2007 Posted by | Uncategorized | 1 comentariu