Episodul dupa 30

Variatiuni despre primii 30

Imaginați-vă că voi sînteți ”subiectul”

Aș dedica acest post tuturor celor din breasla jurnalistică, din care am făcut și eu parte pînă în 2008 (și din care am ieșit voluntar). Îl scriu după ce am asistat, înlemnită, la „mostrele” de total prost înțeles profesionalism oferite de reporteri de pe la diversele noastre televiziuni de știri în cazul morții Mădălinei Manole. Nu stau să fac etică acum, deja s-au scris destule rînduri pe tema asta, despre cum tratăm un astfel de subiect profesionist etc. Îi las pe teoreticieni să dezbată.

Vreau să le spun celor care fac munca de teren cîte ceva:

Imaginați-vă, cînd sînteți trimiși la un asemenea ”subiect”, că sînteți voi în locul soțului / mamei / tatălui / fraților. Imaginați-vă că vouă vi se bagă în nas microfoane și blitz-uri cînd mergeți să vă ridicați sicriul cu trupul celui drag dispărut sau cînd încercați să vă luați adio de la omul pe care l-ați iubit. Imaginați-vă că este chipul vostru plin de lacrimi dat în prim-plan la televizor, să fie văzut de toată lumea. Imaginați-vă că niște reporteri pe care nu îi cunoașteți și care nu vă cunosc întreabă orice necunoscut aflat pe lîngă sicriu daca nu cumva ”știe ce cauze au dus la gestul sinuciderii”. Imaginați-vă că sînteți bîrfa zilei, pentru mass-media și pentru cei din autobuze, din piață sau de cine mai știe unde.

Imaginați-vă că sînteți tratat ca un subiect „cu rating”, nu ca un om care tocmai a pierdut pe cineva drag. Gîndiți-vă cum vă fulgeră în ochi aparatele foto și cum poza aceea, cu toată durerea voastră, cearcănele, figura răvășită, va apărea pe prima pagină a unor tabloide. Puneți-vă în locul oamenilor care devin subiectul vostru și abia apoi începeți să învățați cum să puneți întrebările, pînă unde să mergeți cu microfonul, cînd să încercați să discutați „cu familia” și ce imagini să permită editorii și producătorii din studio pe post.

Pentru cei care nu au trecut printr-o moarte subită a cuiva drag, încă în putere și dus inexplicabil în altă lume, poate empatia de care vorbesc eu mai sus nu e posibilă. Dar dacă vreți să fiți considerați jurnaliști, nu vulturi nenorociți, corbi care stau la răcirea stîrvurilor, atunci învățați măcar atît: pînă unde să împingeți granița dintre subiect și respect.

Mi-e greață de ce am ajuns să văd, de ce a devenit meseria aceasta și de cît de lipsiți de umanitate ne dovedim. Mărturisesc că am lăsat televizorul deschis pe știri din reflex (obiceiurile vechi mor greu), dar în aceste ultime două zile am preferat, tot mai des, să îi iau sonorul și să ascult muzică. Inclusiv a Mădălinei, muzică pe care o știu de cînd aveam 12 ani. Am ajuns să văd numai greșeli și inepții la tv și să mi se facă aproape ciudă pentru că odată, cîndva, am iubit meseria asta și am încercat să o fac așa cum trebuie.

Cînd în Cluj, acum cîțiva ani, s-au sinucis doua fete gemene, îmbrățișate, șefii mei de la vremea respectivă m-au trimis să aflu totul despre ele, inclusiv să stau de vorbă cu părinții lor. În ziua în care se întîmplase nenorocirea. Nu am vrut să merg. Pînă la urmă, a trebuit, era ordin. Dar oamenii, așa cum am presupus în timp ce urcam scările blocului, nu erau acasă. Dacă ar fi fost, cred că le-aș fi spus ”condoleanțe” și atît. Nu puteam să îi întreb ceea ce mi se ceruse să îi întreb. Alți colegi din breaslă, însă, nu au avut ”ezitările” mele etice și s-au dus să îi caute pe bieții părinți la Institutul de Medicină Legală, unde așteptau corpurile fiicelor lor. Imagini filmate pe furiș cu ei în fața Institutului au apărut la tv. La înmormîntarea fetelor, era plin de camere și fotografi. Eu nu am fost. Și nu o spun cu titlu de onoare.

La înmormîntarea tatălui meu, au fost multe aparate foto. Nu am înțeles ce voiau oamenii să pozeze, cîtă vreme noi am decis ca sicriul să fie închis pe toată perioada priveghiului, a slujbelor și a înmormîntării. Dar au pozat sicriul, pe noi, familia îndurerată, mulțimea venită la înmormîntare. Noi am vrut să avem o ultimă amintire, simbolică, cu tata, din momentul în care jandarmii (”armă” pe care a servit-o cea mai mare parte din viață) l-au scos din casă. Ce au fotografiat alții în afară de asta și cum anume se uită la pozele respective, nu știu și nu pot înțelege.

Trista mea concluzie este că mă doare tot mai mult să văd cum se face presa în România. Și da, voi alege să nu mă mai uit.

15/07/2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | 1 comentariu

Cu dor și obidă

Tată dragă, peste trei săptămâni avem o întâlnire tristă: un an de când ai plecat, de tot, de lângă noi. Ne-a fost greu fără tine. Dar, dacă stau bine să mă gândesc, e mai bine pentru tine că ai plecat, decât pentru noi, care am rămas.

Dacă n-ai fi plecat, astăzi ți-ar fi tăiat pensia. Tu, ca fost ofițer, care ai servit patria timp de 30 de ani, erai printre primii pe listă. Și ce dacă ai primit, odată cu decorațiile, și diabetul venit alături de onoruri? Ți s-ar fi spus că ai o pensie nesimțită, deci să faci bine să plătești pentru “pirule”. Mai mult ca sigur că ți-ar fi impozitat și decorațiile.

Te-ai fi enervat foarte tare să asculți toate aberațiile spuse pe la televiziuni despre cine ce drepturi are și ce meriți sau nu la vârsta pensionarii. Pe tine sigur te-ar fi dat exemplu negativ, pentru că te-ai pensionat mai repede. Ce dacă aveai diabet? Ce, nu ești în stare să lucrezi dacă nu mai poți mânca dulciuri? Cum, și ai avut și firmă? Cum ai îndrăznit? Dacă te-am pensionat, stai pensionat, nu te apuca tu să muncești iară! Cum să cumulezi pensia cu alte venituri? E o nesimțire!

Ce dacă ai făcut firma pentru copiii tăi și o țineai fără activitate? Lasă-le, dom’le, moștenire niște ghivece cu flori și carpete cu răpirea din Serai, nu firmă, auzi, ce pretenții boierești! Nu tot în statul proletar ai crescut și tu, ca restul generațiilor de bunici și părinți? Unde te trezești așa capitalist peste noapte, să le lași copiilor moșteniri din astea de tip american?

Mama iese la pensie anul acesta. Înainte de asta, îi vor tăia 25% din salariu. Apoi 15% din pensie. Deci, probabil va primi o pensie virtuală. Sau cartonașe cu numere pe ele, ca banii din Monopoly. Ori poate, o dată pe lună, în loc de pensie, poștașul îi va aduce o scrisoare din partea Guvernului, scrisă cu litere caligrafice, care va spune așa:

„Vă mulțumim pentru că, timp de 35 de ani, ne-ați învățat copiii carte! Vă asigurăm de înalta noastră considerație și de faptul că, de îndată ce bugetul țării va fi suficient de consolidat, veți primi retroactiv câte 15% din pensia pe care ar fi trebuit să o primiți în fiecare lună! Până atunci, vă rugăm să nu uitați să vă plătiți impozitul pe casă. Vă mulțumim!”

Noi nu prea știm acum ce să facem, că, dacă a murit și bunica, a rămas casa de la țară în moștenire. Și, de îndată ce realizăm succesiunea în acte, o să ne considere Guvernul niște bogătași ordinari, care au case, și pământ, și mașini, și celulare și să vezi cum ne arde la buzunar! Sigur ne pune impozit vreo 40%, ca să ne învețe minte să mai deținem ceva în proprietate. Probabil va trebui să ne mutăm la țară, să lucrăm bucata aia de grădină, ca să nu primim și amendă că stăm ca nerușinații la oraș și lăsăm pământul nelucrat. Mă gândeam să cultivăm cânepă acolo … ne-am scoate și noi, așa, banii de impozite, că locuri de muncă nu cred că mai pupăm curând. Așa e cu criza, s-au închis firme, s-au tăiat salarii … tu nu ai mai prins vremurile astea.

Dacă le prindeai, probabil ne urcai pe toți în mașină (aia veche de 18 ani) și nu te opreai cu noi decât undeva prin Danemarca. Și, în ciuda dragostei pe care ai purtat-o acestei țări, nici tu nu te-ai mai fi întors. Dacă n-ai fi plecat, ai fi făcut acum infarct zilnic. Ca și ceilalți oameni din țara asta, care mor câte puțin în fiecare zi, când le cad în cap diversele bombe aruncate de guvernanți: tăiem, reducem, desființăm, abrogăm, scoatem. Păi să nu-i bagi undeva?!

Așa că, dragă tată, să știi că te iubim, ne este foarte dor de tine, dar mai bine că te-ai dus într-un loc, sper, mult mai sigur și liniștit. Că, dacă ai fi murit acum, nici măcar cu ce să te îngropăm nu am fi avut.

20/05/2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | Lasă un comentariu

Într-o zi, culorile

Albastru rîsul de care mă tem dimineaţa
Albastru
Gene lungi fără cafea
Albastru rîsul de care mă tem dimineaţa
Fără ferestre
Fără perdea

Portocaliu micul dejun cu croasante şi unt
Portocaliu
Gem de boabe de nectar
Portocaliu micul dejun cu croasante şi unt
În discuţii
Tăiate mărunt

Verde amiaza în care aş vrea să dispar
Verde
Fîşii de apă şi porumbei
Verde amiaza în care aş vrea să dispar
Cu pantofi
Şi cercei

Violet amurgul pe care-l aştept
Violet
Nori pufoşi fără logică
Violet amurgul pe care-l aştept
Îmi opreşte
Inima-n piept

Albă noaptea spre care merg eu
Albă
Paşi zăboviţi încotro
Albă noaptea spre care merg eu
Fără îngeri
Sau Dumnezeu

2010. Copyright Camelia Jula

16/05/2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | Lasă un comentariu

Pacat Dumnezeiesc. de Ion Dragusanu, poet moldovean

Păcat Dumnezeiesc

Autor: Ion Drăguşanul

Era o noapte limpede şi vastă, vag rezemată-n umărul meu stâng,

Când, pricepând că îmi lipseşte-o coastă, am mers la Dumnezeu ca să mă plâng!

Şi-abia îngenunchiasem eu, cuminte, pe treptele din Căile Lactee,

Că am văzut cum cosmicul Părinte îmi modela, din coastă, o femeie …

Dar ce femeie! Suplă, mlădioasă şi-aidoma minunilor cereşti …

C-am întrebat: De ce-i aşa frumoasă? Iar Dumnezeu zâmbi: Ca s-o iubeşti.

Apoi, desigur, au trecut trei zile, până-am simţit din nou că n-am o coastă

Şi-am protestat cu închinări umile: De ce-ai făcut-o, Doamne, aşa proastă?

Iar cosmicul Părinte îmi zâmbi, cu bunătatea lui dumnezeiască …

Şi-ntr-un final al zîmbetului zise: Fără prostie, cum să te iubească?

Morala:

Of, Doamne, Doamne, ce năpastă, că n-ai ştiut să lucri cu folos!

Şi-a trebuit să faci femeia proastă, că nu-ţi ieşi bărbatul … şi frumos!

PS: No comment 🙂

21/04/2010 Posted by | Uncategorized | , , , | 2 comentarii

Fara miscari bruste …

… pentru ca va urmareste … e atenta la orice zgomot … e coperta mea de revista, sufletzelul ala mic din casa care ne face viata asa de vesela 🙂

Printesa casei

Printesa casei

03/02/2010 Posted by | Uncategorized | , , | 1 comentariu