Vreau să le spun celor care fac munca de teren cîte ceva:

Imaginați-vă, cînd sînteți trimiși la un asemenea ”subiect”, că sînteți voi în locul soțului / mamei / tatălui / fraților. Imaginați-vă că vouă vi se bagă în nas microfoane și blitz-uri cînd mergeți să vă ridicați sicriul cu trupul celui drag dispărut sau cînd încercați să vă luați adio de la omul pe care l-ați iubit. Imaginați-vă că este chipul vostru plin de lacrimi dat în prim-plan la televizor, să fie văzut de toată lumea. Imaginați-vă că niște reporteri pe care nu îi cunoașteți și care nu vă cunosc întreabă orice necunoscut aflat pe lîngă sicriu daca nu cumva ”știe ce cauze au dus la gestul sinuciderii”. Imaginați-vă că sînteți bîrfa zilei, pentru mass-media și pentru cei din autobuze, din piață sau de cine mai știe unde.

Imaginați-vă că sînteți tratat ca un subiect “cu rating”, nu ca un om care tocmai a pierdut pe cineva drag. Gîndiți-vă cum vă fulgeră în ochi aparatele foto și cum poza aceea, cu toată durerea voastră, cearcănele, figura răvășită, va apărea pe prima pagină a unor tabloide. Puneți-vă în locul oamenilor care devin subiectul vostru și abia apoi începeți să învățați cum să puneți întrebările, pînă unde să mergeți cu microfonul, cînd să încercați să discutați “cu familia” și ce imagini să permită editorii și producătorii din studio pe post.

Pentru cei care nu au trecut printr-o moarte subită a cuiva drag, încă în putere și dus inexplicabil în altă lume, poate empatia de care vorbesc eu mai sus nu e posibilă. Dar dacă vreți să fiți considerați jurnaliști, nu vulturi nenorociți, corbi care stau la răcirea stîrvurilor, atunci învățați măcar atît: pînă unde să împingeți granița dintre subiect și respect.

Mi-e greață de ce am ajuns să văd, de ce a devenit meseria aceasta și de cît de lipsiți de umanitate ne dovedim. Mărturisesc că am lăsat televizorul deschis pe știri din reflex (obiceiurile vechi mor greu), dar în aceste ultime două zile am preferat, tot mai des, să îi iau sonorul și să ascult muzică. Inclusiv a Mădălinei, muzică pe care o știu de cînd aveam 12 ani. Am ajuns să văd numai greșeli și inepții la tv și să mi se facă aproape ciudă pentru că odată, cîndva, am iubit meseria asta și am încercat să o fac așa cum trebuie.

Cînd în Cluj, acum cîțiva ani, s-au sinucis doua fete gemene, îmbrățișate, șefii mei de la vremea respectivă m-au trimis să aflu totul despre ele, inclusiv să stau de vorbă cu părinții lor. În ziua în care se întîmplase nenorocirea. Nu am vrut să merg. Pînă la urmă, a trebuit, era ordin. Dar oamenii, așa cum am presupus în timp ce urcam scările blocului, nu erau acasă. Dacă ar fi fost, cred că le-aș fi spus ”condoleanțe” și atît. Nu puteam să îi întreb ceea ce mi se ceruse să îi întreb. Alți colegi din breaslă, însă, nu au avut ”ezitările” mele etice și s-au dus să îi caute pe bieții părinți la Institutul de Medicină Legală, unde așteptau corpurile fiicelor lor. Imagini filmate pe furiș cu ei în fața Institutului au apărut la tv. La înmormîntarea fetelor, era plin de camere și fotografi. Eu nu am fost. Și nu o spun cu titlu de onoare.

La înmormîntarea tatălui meu, au fost multe aparate foto. Nu am înțeles ce voiau oamenii să pozeze, cîtă vreme noi am decis ca sicriul să fie închis pe toată perioada priveghiului, a slujbelor și a înmormîntării. Dar au pozat sicriul, pe noi, familia îndurerată, mulțimea venită la înmormîntare. Noi am vrut să avem o ultimă amintire, simbolică, cu tata, din momentul în care jandarmii (”armă” pe care a servit-o cea mai mare parte din viață) l-au scos din casă. Ce au fotografiat alții în afară de asta și cum anume se uită la pozele respective, nu știu și nu pot înțelege.

Trista mea concluzie este că mă doare tot mai mult să văd cum se face presa în România. Și da, voi alege să nu mă mai uit.

Dacă n-ai fi plecat, astăzi ți-ar fi tăiat pensia. Tu, ca fost ofițer, care ai servit patria timp de 30 de ani, erai printre primii pe listă. Și ce dacă ai primit, odată cu decorațiile, și diabetul venit alături de onoruri? Ți s-ar fi spus că ai o pensie nesimțită, deci să faci bine să plătești pentru “pirule”. Mai mult ca sigur că ți-ar fi impozitat și decorațiile.

Te-ai fi enervat foarte tare să asculți toate aberațiile spuse pe la televiziuni despre cine ce drepturi are și ce meriți sau nu la vârsta pensionarii. Pe tine sigur te-ar fi dat exemplu negativ, pentru că te-ai pensionat mai repede. Ce dacă aveai diabet? Ce, nu ești în stare să lucrezi dacă nu mai poți mânca dulciuri? Cum, și ai avut și firmă? Cum ai îndrăznit? Dacă te-am pensionat, stai pensionat, nu te apuca tu să muncești iară! Cum să cumulezi pensia cu alte venituri? E o nesimțire!

Ce dacă ai făcut firma pentru copiii tăi și o țineai fără activitate? Lasă-le, dom’le, moștenire niște ghivece cu flori și carpete cu răpirea din Serai, nu firmă, auzi, ce pretenții boierești! Nu tot în statul proletar ai crescut și tu, ca restul generațiilor de bunici și părinți? Unde te trezești așa capitalist peste noapte, să le lași copiilor moșteniri din astea de tip american?

Mama iese la pensie anul acesta. Înainte de asta, îi vor tăia 25% din salariu. Apoi 15% din pensie. Deci, probabil va primi o pensie virtuală. Sau cartonașe cu numere pe ele, ca banii din Monopoly. Ori poate, o dată pe lună, în loc de pensie, poștașul îi va aduce o scrisoare din partea Guvernului, scrisă cu litere caligrafice, care va spune așa:

„Vă mulțumim pentru că, timp de 35 de ani, ne-ați învățat copiii carte! Vă asigurăm de înalta noastră considerație și de faptul că, de îndată ce bugetul țării va fi suficient de consolidat, veți primi retroactiv câte 15% din pensia pe care ar fi trebuit să o primiți în fiecare lună! Până atunci, vă rugăm să nu uitați să vă plătiți impozitul pe casă. Vă mulțumim!”

Noi nu prea știm acum ce să facem, că, dacă a murit și bunica, a rămas casa de la țară în moștenire. Și, de îndată ce realizăm succesiunea în acte, o să ne considere Guvernul niște bogătași ordinari, care au case, și pământ, și mașini, și celulare și să vezi cum ne arde la buzunar! Sigur ne pune impozit vreo 40%, ca să ne învețe minte să mai deținem ceva în proprietate. Probabil va trebui să ne mutăm la țară, să lucrăm bucata aia de grădină, ca să nu primim și amendă că stăm ca nerușinații la oraș și lăsăm pământul nelucrat. Mă gândeam să cultivăm cânepă acolo … ne-am scoate și noi, așa, banii de impozite, că locuri de muncă nu cred că mai pupăm curând. Așa e cu criza, s-au închis firme, s-au tăiat salarii … tu nu ai mai prins vremurile astea.

Dacă le prindeai, probabil ne urcai pe toți în mașină (aia veche de 18 ani) și nu te opreai cu noi decât undeva prin Danemarca. Și, în ciuda dragostei pe care ai purtat-o acestei țări, nici tu nu te-ai mai fi întors. Dacă n-ai fi plecat, ai fi făcut acum infarct zilnic. Ca și ceilalți oameni din țara asta, care mor câte puțin în fiecare zi, când le cad în cap diversele bombe aruncate de guvernanți: tăiem, reducem, desființăm, abrogăm, scoatem. Păi să nu-i bagi undeva?!

Așa că, dragă tată, să știi că te iubim, ne este foarte dor de tine, dar mai bine că te-ai dus într-un loc, sper, mult mai sigur și liniștit. Că, dacă ai fi murit acum, nici măcar cu ce să te îngropăm nu am fi avut.

Portocaliu micul dejun cu croasante şi unt
Portocaliu
Gem de boabe de nectar
Portocaliu micul dejun cu croasante şi unt
În discuţii
Tăiate mărunt

Verde amiaza în care aş vrea să dispar
Verde
Fîşii de apă şi porumbei
Verde amiaza în care aş vrea să dispar
Cu pantofi
Şi cercei

Violet amurgul pe care-l aştept
Violet
Nori pufoşi fără logică
Violet amurgul pe care-l aştept
Îmi opreşte
Inima-n piept

Albă noaptea spre care merg eu
Albă
Paşi zăboviţi încotro
Albă noaptea spre care merg eu
Fără îngeri
Sau Dumnezeu

2010. Copyright Camelia Jula

Autor: Ion Drăguşanul

Era o noapte limpede şi vastă, vag rezemată-n umărul meu stâng,

Când, pricepând că îmi lipseşte-o coastă, am mers la Dumnezeu ca să mă plâng!

Şi-abia îngenunchiasem eu, cuminte, pe treptele din Căile Lactee,

Că am văzut cum cosmicul Părinte îmi modela, din coastă, o femeie …

Dar ce femeie! Suplă, mlădioasă şi-aidoma minunilor cereşti …

C-am întrebat: De ce-i aşa frumoasă? Iar Dumnezeu zâmbi: Ca s-o iubeşti.

Apoi, desigur, au trecut trei zile, până-am simţit din nou că n-am o coastă

Şi-am protestat cu închinări umile: De ce-ai făcut-o, Doamne, aşa proastă?

Iar cosmicul Părinte îmi zâmbi, cu bunătatea lui dumnezeiască …

Şi-ntr-un final al zîmbetului zise: Fără prostie, cum să te iubească?

Morala:

Of, Doamne, Doamne, ce năpastă, că n-ai ştiut să lucri cu folos!

Şi-a trebuit să faci femeia proastă, că nu-ţi ieşi bărbatul … şi frumos!

PS: No comment

De ce nu poate fi Geoana presedintele Romaniei?
Este simplu: nu il cheama “escu”.

In martie 2005, publicam, in Ziua de Cluj (proaspata, la vremea aceea si deschisa opiniilor scrise si de redactori, nu doar de editorialisti), un material preluat si de Hotnews (care se numea altfel pe atunci). Materialul era intitulat “Dinastia prezidentiala: 40 de ani de Escu”. Va redau citeva fragmente:

“Decebal Necsulescu, Traian Necsulescu, generalul Stamatescu, Platon Stamatescu … 4 personaje dintr-o piesa de teatru. Celebra, de altfel, tocmai pentru ca se numeste „Escu”. Si pentru ca vorbeste despre politica, despre traseismul politic, despre incrancenarea pentru a obtine vreo pozitie privilegiata in politica, despre moravuri politice. (…) Intre piesa de teatru (ce apartine unui cunoscut „escu”, Tudor Musatescu) si linia de presedinti ai Romaniei s-a creat o interesanta paralela: de 40 de ani (n.a.: acum 45), romanii au, drept presedinte, cite un „escu”: Ceausescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu. Nici o alternanta, nici o variatie. (…)

In timpul primului „escu”, am trait cu teme facute la lumanare, cozi la paine, calorifere reci, frica parintilor de a avea telefoanele ascultate, mersul la biserica pe ascuns, ratii si multe altele.

Al doilea „escu” ne-a invatat ca „meandrele concretului” ajuta foarte mult la pacalirea poporului, iar „sinergia faptelor” il propulseaza tot pe el in frunte, cu tot cu metehnele comuniste si limbajul de lemn. (…)

Al treilea „escu” a avut profil de voievod, dar a sfarsit cu porecla de dobitoc. Si putina cerneala in barba. Pe vremea lui, frica s-a mutat la buzunare, unde banii nu mai faceau fata nevoilor.

Al patrulea „escu” a venit, parca, firesc in linia acestei dinastii, unde nu vad cum si-ar fi facut loc un Vadim sau un Nastase. Nu suna bine, pe buletinul de vot. N-are lipici.
Asa ca toti cei care aspira la sezutul prezidential ar trebui sa faca modificarea de rigoare in buletin.”

Ok, acum e clar? Mircea Geoana nu poate fi presedintele Romaniei pentru ca nu il cheama cu “escu”. Daca isi doreste asa de mult scaunul cu pricina, ar fi trebuit sa isi puna in buletinul de vot numele Geoana Mirciulescu. Dar cum nu a facut asta, ramine alegerea intre Antonescu si Basescu.

Dupa cum spuneam la inceputul postului, nu tin cu vreunul sau altul din candidati. Nu ma intereseaza votul de duminica decit dintr-o singura privinta: daca ajung la el, sa mi-l anulez cu buna stiinta, in semn de protest fata de momentul prezent si de ultimii 20 de ani. Care nu au decurs asa cum mi-am imaginat. Urmatorii 20 sau citi vor mai fi, pentru mine, vor decurge cum imi doresc eu. Dar nu in Romania.

Finalul articolului din 2005 era acesta:

“De la atita strigat pe stadioane „Ceausescu, Ceausescu”, am ramas cu stereotipul in minte. Si il repetam, in mod democratic, de data asta, la fiecare patru / cinci ani. Invariabil, particula „escu” ramine, indiferent pe cine are in fata ei.”

Ce au insemnat ultimii 5 ani de “escu”? Stiti si voi. Nu cred in sondaje de opinie, asa ca, pina duminica, nu stiu daca, si acum, alegerea va fi intre doi “escu” sau va scapa, prin minune, o geana de “Geoana” pe lista pentru turul II.
Indiferent care vor fi finalistii, duminica voi reactualiza un alt material de opinie, scris inainte de prezidentialele din 2004. L-am scris cu suflet atunci si acum constat ca l-am scris degeaba.
O parte din mine crede, inca, in ceea ce am scris atunci. E partea care, atunci cind voi pleca, va suferi putin. Dar foarte putin.

Dincolo de tristete, e o zi frumoasa de septembrie, putin cam rece, albastra, asa ca mine, la finalul careia ma asteapta un tort original, o seara cu fetele si multa dragoste. Ce pot cere mai mult?

Tata, asa cum l-am vazut prin ochiul aparatului foto

Sarut mina, tata. As vrea sa vorbesc cu tine, dar de trei saptamini nu mai esti in aria de acoperire a retelei Vodafone. Doar numarul tau mai este. Tu, insa, ai plecat.

Moartea, tema aceea poetica eterna, despre care am scris cindva, m-a vizitat acum trei saptamini. Insa nu a venit direct la mine, ci s-a dus la aproape doua sute de kilometri distanta. A batut la usa lui tata, iar tata i-a deschis. Si EA n-a mai vrut sa plece singura.

Mi-am promis ca voi scrie, ca o forma insuficienta de eliberare (dar, totusi, un artificiu de alungat durerea), atunci cind nu voi mai plinge de fiecare data cind imi amintesc de tata si de faptul ca nu il mai am. M-am mintit singura. Nu pot sa nu pling. Pling si acum, chiar daca fiecare rind scris pare o descatusare.

Nu mi-am imaginat vreodata urmatorii 20 de ani fara el alaturi de mine, de mama si de fratele meu. Dar niciodata nu ne imaginam asa ceva. Parintii sint eterni, ii luam drept ceva ce ni se cuvine pentru cit mai mult timp.

We take our parents for granted. Si, brusc, cind pleaca, descoperim tristetea. Tristetea aceea de care ei au incercat mereu sa ne fereasca. Tristetea care face, cliseic, dar prea adevarat, ca nimic sa nu mai fie la fel.

Sarut mina, tata. Sper ca esti un spirit liber acum, ca poti face tot ce ti-ai dorit, toate calatoriile visate, ca nu mai exista granite si oprelisti pentru tine. Sper ca ai aflat raspunsul la toate marile noastre probleme de discutie din atitia ani, despre tainele omenirii. Sper ca o sa te pot visa, in curind, asa cum ai fost intotdeauna: un cautator neobosit al esentei vietii, in toate formele ei stranii si frumoase.

Sper ca, intr-o manifestare eliberata de vreo religie, esti inca alaturi de noi si stii … stii tot ce am fi vrut sa iti spunem si nu am mai apucat. Stiu ca nu te superi pentru ca scriu despre tine (intotdeauna ti-a placut cum scriu) … e tot ce mai pot face, acum, pentru a nu uita. Cei care te-au cunoscut (si sint sute, poate mii) au plins alaturi de noi. Cei care nu te-au cunoscut, au, la rindul lor, parinti. Si poate ii vor suna mai des. Ori se vor gindi mai mult la ei.

Din toate versurile pe care le stiai si pe care mi le spuneai cind eram mica, cel mai mult iti placea sa imi dezvalui cosmosul Luceafarului. Imi doresc sa fii, acum, acolo, dincolo de cercul strimt, intr-un zbor la care ai visat de cind erai copil.

Imi doresc sa nu uit vreodata tonul vocii tale si povestile din noptile de vara, pe prispa de la Lunca, cu berea rece intre genunchi. Imi doresc sa putem sta, cu mama, Dorin si Ciprian, sa spunem snoave despre tine cu un zimbet trist, dar zimbet, pe buze, pentru ca asta ne-ai invatat sa facem: sa avem mereu un zimbet in coltul gurii, indiferent cit e de greu.

Tata, mi-e tare dor de tine. Duminicile mele nu vor mai fi la fel niciodata. Sarut mina si zbor usor, oriunde ai fi …

Constiinta, in meseria asta, e instabila. Pentru cei mai multi dintre ziaristii pe care i-am cunoscut in 5 (plus 2) ani de jurnalism. “Nu as scrie niciodata asa ceva” devine “Am scris, dar n-am avut ce face, altfel ma dadea patronul afara”.

Nu vreau sa generalizez. Constiinta mea a avut principii simple, cind am intrat in presa:
- nu accept ca un text scris de mine sa fie semnat si de altcineva, daca nu a contribuit la el (si reversul, daca am lucrat doi la un material, sa ni-l asumam amindoi).
- nu accept sa mi se modifice un text si sa fie semnat tot cu numele meu, ulterior (situatii intimplate in 2004, in campania electorala si in 2005. In 2004, a fost vorba de un fost “mare stab” de presa, care mi-a macelarit un material pe principiul – lui – ca el stie mai bine personajele implicate si dedesubturile. Consecinta: materialul a fost semnat cu litere puse la intimplare).
- nu accept sa nu mi se publice un material decit pe criterii esentiale (ca nu e bun, nu e documentat, nu e obiectiv, dar nu pentru ca “ar deranja” pe unii si altii)
- nu accept sa mi se impuna un subiect “fabricat” si “musai de pus in ziar”, al carui scop e sa convinga pe cineva ca e bine sa dea bani prin publicitate.

Mai sint si altele, dar nu ma apuc sa le insir pe toate … rezumind, ar fi vorba de lucruri care tin de 7 ani de acasa, de o buna educatie si de respectul pentru adevar (in fond, asta e esenta jurnalismului, nu? sau cel putin asta ar trebui sa fie).

Ce mi-au adus aceste principii: doua demisii, munca la BBC pina la finalul activitatii redactiei din Romania, directoratul editorial al unui ziar de limba engleza, colaborari cu publicatii locale si nationale diverse, o imagine buna (cel putin asa mi se spune ), usi deschise cam peste tot, chiar relatii (da, oricine zice ca lucrind in presa nu iti faci relatii minte cu nerusinare). Oferte de la alte institutii media din Cluj si angajari in alt domeniu fara sa depun o cerere de slujba. Multe dureri de cap si intrebari, alegeri uneori dificile (sa vedem citi pot spune cu mina pe inima ca i-au spus sefului in fata “nu voi scrie acest material, pune pe altcineva sa il scrie daca il vrei musai, dar eu nu o voi face”). Multe ore de munca, uneori in van, dezamagiri (schimbarea titlului unui material in asa fel incit sa serveasca interesului de moment al ziarului si altele, si altele).

Ce a facut constiinta mea anul trecut, cind si-a dat seama ca nu mai are loc in presa din Cluj si din Romania, in general? A spus, simplu, stop. Nu mai vreau. Nu asa. Nu accept sa scriu pentru publicatii gen “Click” doar pentru ca asta vine la pachet cu o publicatie de alta orientare si “asa se cere”. Daca voiam sa fac tabloid, faceam de la bun inceput, nu stateam la BBC pina a tras obloanele.

Asa ca am plecat. Simplu. Pot si stiu sa fac si altceva, ce nu stiu, invat. A ramine in presa pentru ca nu ai alta solutie sau esti prea comod sau fricos sa incerci altceva este unul din motivele pentru care presa noastra e asa cum e …

Nu mai citesc ziare decit in diagonala, pe internet, vad titlurile si mi-e de ajuns. Stiu cum se fabrica. La fel cu stirile la tv … prefer sitcomuri, macar ma fac sa rid, dar talkshow-urile de pe Realitatea ori Antena ma faceau sa pling (sa pling pentru ca acum 7 ani am decis sa ma intorc in tara, in loc sa stau bine mersi unde eram). Gasesc bloguri mai bune decit ziarele si materiale mai frumoase si mai bine scrise pe ele decit in presa.

Mai citesc articole din domeniul in care lucrez acum (care nu sint foarte dese) si imi permit sa ma minunez de nebuloasa in care ma invirt, alaturi de voi, de societatea noastra … aaa, deci cum o sa luam noi pensia peste 30 de ani? Sau, oare, hmm, va mai exista pensie peste 30 de ani? Sa imi fac griji de pe acum ca voi avea un copil intr-o buna zi si poate il bate cineva la scoala si il lasa infirm pe viata ori sa ma gindesc la asta atunci cind va suna telefonul de la politie sau spital?

Nu cu mult timp in urma, eram atit de implicata in viata orasului, a societatii, stiam tot ce se intimpla, si la noi, si peste hotare, ascultam stirile toata ziua, urmaream emisiuni, citeam politica, chiar comentam politica, cercetam, dezvaluiam, credeam in ceea ce faceam … Reversul era acesta: cu cit stiam mai mult si intelegeam mai multe, cu atit nu mai voiam sa stiu. Plus dureri de cap.

Acum am ales sa selectez informatia. Nu ma mai intereseaza politica. Nu mai cercetez, nu ma mai bat pentru a dezvalui. Cindva, visam sa spun lumii lucruri importante. Din tot ce imi arata google ca am spus in ultimii ani, prea putine lucruri sint cu adevarat importante, peste timp. Am uitat sa scriu cu adevarat (parca Ion Cristoiu a fost cel care a spus ca ziaristul ucide scriitorul, cam are dreptate), am pierdut sentimentul placerii de a scrie, cind aveam zile in care scriam 10 – 15.000 de semne (pagini de informatie sau presupusa informatie, care a doua zi oricum avea sa fie uitata).

E frumos sa fii jurnalist. Daca poti sa fii sincer, daca poti sa iti pastrezi principiile, daca poti sa nu iti lasi constiinta acasa ori la usa biroului, ci sa o iei cu tine in redactie, pe teren, la sedinta cu sefii si sa faci uz de ea. E frumos sa fii jurnalist atunci cind crezi. Dar asta era demult, pe vremea cind jurnalismul era o chemare, nu un refugiu sau o afacere redusa la cine detine mai multa influenta.

In profesia asta, parcurgi destul de repede lucrurile si iti dai seama cum sta treaba. Nu iti trebuie zeci de ani pentru asta. Problema e ce faci cind ti-ai dat seama: daca alegi sa ramii (desigur, circumstantele sint diferite la fiecare caz), constiinta ta va fi tot mai flexibila, se va transforma in guma sau vei fi extrem de nefericit, de singur, de suparat pe viata si vei deveni alcoolic, vei face ulcer si vei scrie ce trebuie sa scrii ca sa iti intretii familia. Sau poate asa esti croit si iti place. Exista si exceptii, dar, desigur, ele doar confirma regula.

Daca alegi sa pleci, cei ramasi vor spune ca nu ai suportat presiunea, ca poate nu erai facut pentru meseria asta sau ca te-ai vindut pentru bani mai multi unei alte meserii. Te poti simti dezradacinat, poate vrei sa te intorci sau iti lipseste emotia, acel “thrill” pe care ti-l da asteptarea aparitiei materialului pe care l-ai scris. Sau poate esti fericit ca acum poti sa alegi ce sa crezi, stiind cum ajunge informatia la tine, ca simplu cititor.

E atit de usor, acum, cind privesc de dincolo, sa pot alege.

Cineva, nu mai stiu cine, spunea ca nu poti sa critici ceea ce nu cunosti. Cred si eu asta. Tocmai de aceea pot sa vorbesc despre jurnalism, tocmai de aceea pot sa vorbesc despre universitatea pe care am terminat-o sau despre poezie. Sint lucruri pe care le cunosc. Nu pot vorbi despre minerit decit din perspectiva oarecum indirecta si nu as vorbi niciodata despre industria piinii, cita vreme nu am habar cu se maninca.

Una din probleme, la presa noastra, este ca are impresia ca poate vorbi despre orice, chiar daca abia a citit un comunicat de presa sau a pus 2 – 3 intrebari despre metoda obtinerii aurului prin cianurare si gata, sintem experti! Documentarea si specializarea sint doua chestiuni vitale jurnalismului si care lipsesc cam cu desavirsire din cel romanesc (din nou, exista exceptii, care sa confirme regula).

In ultimii ani, asa-zisele facultati de jurnalism din Romania au devenit suprapopulate – toata lumea se viseaza jurnalist, cum pe vremuri toata lumea voia la Politehnica, acum toti se vor la televizor, de parca, daca nu apari pe sticla, nu existi. Imi pare rau pentru toti actualii si viitorii studenti la jurnalism. Sint doar o masa buna de ingrosat nivelul taxelor la universitati.

Vedeti, sint multe de spus … prietenii imi zic “scrie, scrie pe blog, scrie o carte”. Sa afle si altii. Ii va ajuta cu ceva daca vor afla? Stiind, vor putea sa cearna, vor vrea sa faca asta?

Dorinta de a spune lumii lucruri a ramas. O am de cind ma stiu si dezamagirile din presa nu au ucis-o. Nu jurnalistul face omul, ci omul face jurnalistul.

CFR Romania

Plec la Bucureşti cu acceleratul 1746, care vine de la Satu Mare. În Cluj, nimeni la coadă. „Nu am la clasa I”, mă informează cucoana de la casa de bilete. Ce să fac … iau la clasa a II-a. Deşi bănuiesc ce mă aşteaptă, că nu au trecut chiar aşa de mulţi ani de cînd aveam bani numai de accelerat ca să merg acasă. În tren, îmbulzeala clasică, mirosuri grele şi culoarul plin de romi care fumează şi stau pe bagaje. Cînd ajung în compartiment şi dau să mă aşez, ridic un nor de praf din banchetă. E aşa de gros, că se văd particulele cu ochiul liber. Ba le simt şi cum se pun pe mine. Draperia nu se prezintă mai bine şi mă feresc să o ating. Mizerie cruntă pe jos, iar geamurile arată de parcă nu ar mai fi fost spălate de la facerea lor.

“N-o las, ca să fie virgină”

Femeia din faţa mea îmi spune brusc că „îi place de ochii mei, că seamănă cu ochii la fata ei”. Mirarea de pe faţa mea e cît de poate de naturală: n-am mai văzut romi cu ochi albaştri. Dar femeia nu mă lasă să mă mir cu voce tare: „Da, am doi copii, unul e rom aşa ca mine, negru la piele, dar fata e albă şi cu ochi albaştri şi păr roşu, că aşa şi-l vopseşte. Mi-a dat Dumnezeu doi copii diferiţi şi nu ştiu de ce, că nu mi-am înşelat bărbatul”, îmi explică femeia. Ca să nu par că aş bănui-o de aşa ceva, zic că poate a avut bunici mai albi şi de aia. Femeia îmi aprobă explicaţia bucuroasă: „Da, a avut o străbunică aşa piele albă, că era română”. Mister dezlegat. Însă femeia trece la alt subiect. „Fata mea se vopseşte roşu la păr. Nu-mi place, da’ ei da. I-am zis să îşi facă castaniu şi cu şuviţe blonde, că e la modă. Nu vrea. Are 14 ani şi îşi face unghiile toată ziua, are unghii frumoase. A vrut la liceu, da eu nu o las. Acolo te pierzi de cap, te învaţă prietenii la prostii, dacă pune vreun băiat mîna pe ea? Am dat-o să repete clasa a opta ca să nu o dau la liceu”. Întreb dacă fata a avut medie bună. „Peste 6, că nu a repetat niciodată nimic. Da’ acu am dat-o eu înapoi. I-am zis că e ca să înveţe mai bine şi să ia medie mai mare şi atunci o las, da am minţit-o. N-o las”. Îi spun că tot va trebui să o lase, că doar n-o s-o ţină toată viaţa acasă. „Ba o ţin. Fac eu totul pentru ea. Nu am lăsat-o nici la tabără niciodată. Nici la privatizat nu merge, să cumpere ceva. Eu merg. Şi dacă am ceva pe foc şi ea vrea un suc sau băiatul o ciocolată, opresc focul şi mă duc eu. Dacă păţeşte ceva cînd trece drumul? Dacă e să plece, să se mărite cu unul cu bani. Care să nu tragă prea tare de ea, că să îi facă copii şi din alea”. Povestea cu lăsatul la liceu se întinde, mai intră şi alţii în conversaţie. Pînă la urmă, femeia aduce argumentul suprem: „La noi e mare ruşine să nu te măriţi virgină. Dacă merge la liceu şi nu mai e, atunci eu trag ruşinea pentru asta, că nu am ştiut să o cresc”. Cerc închis, fata de rom cu piele albă nu va merge niciodată la liceu ca să nu facă sex.

Mahalaua conectată la Internet

Romii din vagon, vecinii mei de compartiment, sînt dintr-o mahala din Ploieşti. Vin de la un festival de la Baia Mare. Sînt comercianţi. Bagajele uriaşe sînt pline cu marfa pe care nu au reuşit să o vîndă. Femeia se plînge cît e de greu. „Eu n-am muncit niciodată. M-a ţinut mama, apoi m-am măritat şi m-a ţinut bărbatul. Da’ pe bărbat l-au dat afară din servici şi acu umblăm să vindem jucării prin ţară”. Îmi explică sfătoasă că pleacă joia din Ploieşti spre te miri ce colţ al ţării şi se întorc duminica, lunea uneori. Unde mergeţi?, întreb. „Peste tot în ţară”. Pentru că timp de 15 minute m-a tot încredinţat că nu fac comerţ ilegal şi merg numai la tîrguri, o întreb cum află de tîrguri. „Din ziare şi de pe internet”, spune nonşalant femeia. „Şi de pe teletextul de la televizor. Băieţii intră pe internet, vede unde e festival, apoi dă telefon la primărie ca să verifice şi plătim locul, trimitem prin fax hîrtia şi pe urmă mergem”. Explicaţia ei naturală mă lasă fără glas. Internetul nu îşi avea locul în mahalaua pe care mi-o tot descrisese. Schimb subiectul şi o întreb ce fel de romi sînt ei, ce meşteşuguri au, cum de trebuie să facă comerţ cu jucării (nu de ei lucrate) ca să supravieţuiască. „Nuuu sîntem meşteşugari. Noi n-avem nici un meşteşug, cum sînt ăia, aurarii sau căldărarii. Noi sîntem romi romanizaţi”, zice femeia mîndră. „Sîntem ca voi, nu ştim să facem nimic, numai că sîntem mai amărîţi”.

Romul şi românul

Pînă la Ploieşti, am aflat şi cum a fost în campania electorală la ei în mahala, cum au venit Băsescu şi Năstase cu concerte şi bere, cum „i-a dus” cu autobuzele la cuvîntări şi la concerte, cum l-au văzut pe primar coborînd în mahala, pentru prima şi ultima dată, „şi dacă mai vine acuma cu pietre îl luăm”, şi cît de bine ar fi să fie capitala României la Timişoara. Că acolo e frumos şi curat şi oameni cu bani. Ar vrea şi locuri de muncă, doar au venit ONG-uri la ei, multe, dar toţi „le dă hîrtii”, nu locuri de muncă. „Avem băieţi care e sudori, şoferi, mecanici, ştie meserie. De ce nu îi ia nimeni? Avem ospătari. Dar cine ia un rom să îl servească la masă? Tot românul are loc în faţă!”

(material scris in toamna anului 2005, imediat dupa Ploiesti, in tren – la Ploiesti s-au dat jos vecinii mei de compartiment. Publicat doar pe blogul Yahoo360. Acum si aici .