Episodul dupa 30

CFR Romania

Plec la Bucureşti cu acceleratul 1746, care vine de la Satu Mare. În Cluj, nimeni la coadă. „Nu am la clasa I”, mă informează cucoana de la casa de bilete. Ce să fac … iau la clasa a II-a. Deşi bănuiesc ce mă aşteaptă, că nu au trecut chiar aşa de mulţi ani de cînd aveam bani numai de accelerat ca să merg acasă. În tren, îmbulzeala clasică, mirosuri grele şi culoarul plin de romi care fumează şi stau pe bagaje. Cînd ajung în compartiment şi dau să mă aşez, ridic un nor de praf din banchetă. E aşa de gros, că se văd particulele cu ochiul liber. Ba le simt şi cum se pun pe mine. Draperia nu se prezintă mai bine şi mă feresc să o ating. Mizerie cruntă pe jos, iar geamurile arată de parcă nu ar mai fi fost spălate de la facerea lor.

“N-o las, ca să fie virgină”

Femeia din faţa mea îmi spune brusc că „îi place de ochii mei, că seamănă cu ochii la fata ei”. Mirarea de pe faţa mea e cît de poate de naturală: n-am mai văzut romi cu ochi albaştri. Dar femeia nu mă lasă să mă mir cu voce tare: „Da, am doi copii, unul e rom aşa ca mine, negru la piele, dar fata e albă şi cu ochi albaştri şi păr roşu, că aşa şi-l vopseşte. Mi-a dat Dumnezeu doi copii diferiţi şi nu ştiu de ce, că nu mi-am înşelat bărbatul”, îmi explică femeia. Ca să nu par că aş bănui-o de aşa ceva, zic că poate a avut bunici mai albi şi de aia. Femeia îmi aprobă explicaţia bucuroasă: „Da, a avut o străbunică aşa piele albă, că era română”. Mister dezlegat. Însă femeia trece la alt subiect. „Fata mea se vopseşte roşu la păr. Nu-mi place, da’ ei da. I-am zis să îşi facă castaniu şi cu şuviţe blonde, că e la modă. Nu vrea. Are 14 ani şi îşi face unghiile toată ziua, are unghii frumoase. A vrut la liceu, da eu nu o las. Acolo te pierzi de cap, te învaţă prietenii la prostii, dacă pune vreun băiat mîna pe ea? Am dat-o să repete clasa a opta ca să nu o dau la liceu”. Întreb dacă fata a avut medie bună. „Peste 6, că nu a repetat niciodată nimic. Da’ acu am dat-o eu înapoi. I-am zis că e ca să înveţe mai bine şi să ia medie mai mare şi atunci o las, da am minţit-o. N-o las”. Îi spun că tot va trebui să o lase, că doar n-o s-o ţină toată viaţa acasă. „Ba o ţin. Fac eu totul pentru ea. Nu am lăsat-o nici la tabără niciodată. Nici la privatizat nu merge, să cumpere ceva. Eu merg. Şi dacă am ceva pe foc şi ea vrea un suc sau băiatul o ciocolată, opresc focul şi mă duc eu. Dacă păţeşte ceva cînd trece drumul? Dacă e să plece, să se mărite cu unul cu bani. Care să nu tragă prea tare de ea, că să îi facă copii şi din alea”. Povestea cu lăsatul la liceu se întinde, mai intră şi alţii în conversaţie. Pînă la urmă, femeia aduce argumentul suprem: „La noi e mare ruşine să nu te măriţi virgină. Dacă merge la liceu şi nu mai e, atunci eu trag ruşinea pentru asta, că nu am ştiut să o cresc”. Cerc închis, fata de rom cu piele albă nu va merge niciodată la liceu ca să nu facă sex.

Mahalaua conectată la Internet

Romii din vagon, vecinii mei de compartiment, sînt dintr-o mahala din Ploieşti. Vin de la un festival de la Baia Mare. Sînt comercianţi. Bagajele uriaşe sînt pline cu marfa pe care nu au reuşit să o vîndă. Femeia se plînge cît e de greu. „Eu n-am muncit niciodată. M-a ţinut mama, apoi m-am măritat şi m-a ţinut bărbatul. Da’ pe bărbat l-au dat afară din servici şi acu umblăm să vindem jucării prin ţară”. Îmi explică sfătoasă că pleacă joia din Ploieşti spre te miri ce colţ al ţării şi se întorc duminica, lunea uneori. Unde mergeţi?, întreb. „Peste tot în ţară”. Pentru că timp de 15 minute m-a tot încredinţat că nu fac comerţ ilegal şi merg numai la tîrguri, o întreb cum află de tîrguri. „Din ziare şi de pe internet”, spune nonşalant femeia. „Şi de pe teletextul de la televizor. Băieţii intră pe internet, vede unde e festival, apoi dă telefon la primărie ca să verifice şi plătim locul, trimitem prin fax hîrtia şi pe urmă mergem”. Explicaţia ei naturală mă lasă fără glas. Internetul nu îşi avea locul în mahalaua pe care mi-o tot descrisese. Schimb subiectul şi o întreb ce fel de romi sînt ei, ce meşteşuguri au, cum de trebuie să facă comerţ cu jucării (nu de ei lucrate) ca să supravieţuiască. „Nuuu sîntem meşteşugari. Noi n-avem nici un meşteşug, cum sînt ăia, aurarii sau căldărarii. Noi sîntem romi romanizaţi”, zice femeia mîndră. „Sîntem ca voi, nu ştim să facem nimic, numai că sîntem mai amărîţi”.

Romul şi românul

Pînă la Ploieşti, am aflat şi cum a fost în campania electorală la ei în mahala, cum au venit Băsescu şi Năstase cu concerte şi bere, cum „i-a dus” cu autobuzele la cuvîntări şi la concerte, cum l-au văzut pe primar coborînd în mahala, pentru prima şi ultima dată, „şi dacă mai vine acuma cu pietre îl luăm”, şi cît de bine ar fi să fie capitala României la Timişoara. Că acolo e frumos şi curat şi oameni cu bani. Ar vrea şi locuri de muncă, doar au venit ONG-uri la ei, multe, dar toţi „le dă hîrtii”, nu locuri de muncă. „Avem băieţi care e sudori, şoferi, mecanici, ştie meserie. De ce nu îi ia nimeni? Avem ospătari. Dar cine ia un rom să îl servească la masă? Tot românul are loc în faţă!”

(material scris in toamna anului 2005, imediat dupa Ploiesti, in tren – la Ploiesti s-au dat jos vecinii mei de compartiment. Publicat doar pe blogul Yahoo360. Acum si aici .