Cind brazii infloresc … (II)
Valea Jiului vazuta de sus
A fost nevoie sa treaca aproape 10 ani de la ultima mineriada, a fost nevoie sa moara 12 oameni si alti 13 sa fie raniti, a fost nevoie sa urle de durere femei desfigurate de lacrimi pe ecranele televizoarelor, sa se deplaseze cite 3 – 4 echipe de la fiecare televiziune la mina Petrila si in Petrosani, a fost nevoie de toate astea pentru ca minerii din Valea Jiului sa fie priviti, din nou, ca niste oameni care coboara sub pamint si mor acolo, pentru ca in termocentrale sa existe carbune. A fost nevoie de toate astea pentru ca amintirea lui Cozma sa dispara de pe harta Vaii Jiului (desi nu cu totul), a fost nevoie sa se zguduie pamintul, sa isi ia plata, pentru ca Romania sa se intrebe ce face cu minerii ei, cindva atit de mindri si de laudati.
Daca cititi rindurile astea si nu sinteti de prin Vale, e de inteles de ce ar putea sa vi se para patetice si inutile. Insa pentru noi, cei care avem legaturi cu aceasta zona, ce s-a intimplat la Petrila face parte din chinul vietii de sute de ani, de cind mineritul a devenit, acolo, principala activitate. Mina Petrila este chiar cea mai veche din Valea Jiului. Si pentru ca ieri va spuneam despre legenda cu brazii care, atunci cind infloresc in mina, inseamna moarte sigura … sa va mai spun, pe scurt, o poveste petrileana, din mina, culeasa tot de I. D. Sirbu.
Povestea spune cum un miner, care intra zilnic in sut greu, a gasit un sobolan acolo, in galerie, pe care, incet-incet, si l-a facut prieten … i-a dat de mincare mereu cite ceva din merindea lui pusa de sotie la pachet … azi o bucatica de piine, miine putin parizer si tot asa. Nu o data, sobolanul l-a avertizat unde erau zonele mai periculoase (stiti ca sobolanii au un miros extrem de dezvoltat al pericolului si fug primii cind e vorba de ceva rau). Dar, intr-o buna zi, minerul nostru a fost prins de prabusirea unei galerii si, alaturi de el, si sobolanul, prietenul sau.
Finalul cred ca il stiti. Sobolanul a fost cel care l-a mincat pe miner si nu invers.
