Episodul dupa 30

M-am bucurat ca un copil mic citind pe hotnews si pe alte site-uri de stiri ca Mungiu a luat Palm’ul la Cannes. Abia astept sa vad filmul la TIFF si sa analizez. Insa, la o zi dupa bucurie, dau cu ochii de scandalul absolut gretos stirnit de acuze de plagiat referitoare la ideea filmului, venite din partea lui D. Mihu – scenarist care a luat unul din premiile HBO pentru scenariu anul trecut la TIFF. Toata lumea sta in polemici pe forumuri, pe messenger, filosofia plagiatului, se poate fura o idee, cum demonstrezi, cine pe cine acuza si cine are dreptate?

Gretos. Jegos. Murdar. Bleah.

Apoi, in seara asta la Turcescu, invitati unul si unul: ministrelul Culturii, comisarul Moldovan (pardon, eternul Sergiu Nicolaescu), alaturi de oameni cu cap mai limpede, precum Tudor Giurgiu sau Cristi Puiu – prin telefon. Zarva totala, titrat pe ecran “Mungiu dat in judecata pentru calomnie” – aflu ca era vorba de o intentie a sefului CNC (daca n-ati auzit de institutia asta, n-ati pierdut nimic). Asta, luat si el prin telefon, se revolta de mama focului pe Turcescu – ba ca nu stie limba romana, ba ca dezinformeaza publicul, ba ca sa mai invete jurnalism. Secondeaza finut din studio Nicolaescu, vizibil pus la zid de generatia mai tinara care s-a saturat sa spun “Un fleac, nici anul asta CNC nu imi da bani pentru film, ca ii dau lui Nicolaescu”.

Emisiunea degenereaza, pina la urma CNC cica nu da pe nimeni in judecata, dar isi rezerva dreptul; ce ramine cu impartirea banilor pentru filmele romanesti, nu se stie, vedem noi in alta emisiune; un singur lucru e cert, Mungiu deschide TIFF-ul cu filmul sau. Discutam despre film dupa ce il vad.

Despre circ, insa, nu ma pot abtine: am reusit sa luam Palme D’Or-ul, un simbol cinematografic european la care altii viseaza si o viata, si sa il aducem rapid, in mai putin de 24 de ore, la usa cortului de unde ne e a dracului de lene sa ne ridicam! Succesul este mereu un lucru suspect pentru noi, in schimb esecul e sursa bucuriei maxime (mai ales daca e al celor din jur) sau a imbatarii profunde (daca e personal). Deci nu e bine sa fii valoros, nu e bine sa iei premii, lasa, fii tu o valoare la tine pe strada, sa nu carecumva sa deranjezi pe cineva pentru ca esti bun. Sau si mai bine, du-te si concureaza undeva si iesi pe ultimul loc, o sa le aduci mare bucurie celor de acasa!

Oare ce facea dl. Mihu daca filmul nu lua marele premiu al festivalului? Daca trecea asa cum au trecut “Legaturile bolnavicioase” ale lui Giurgiu, fara mare vilva? Atunci mai era ideea lui povestea din film? We’ll never know. Nu vom ajunge sa stim deoarece Cristi Mungiu a facut un lucru de neiertat: a indraznit sa fie valoros si sa cistige.

Si am avut referendum. Inutil sa spun ca, pentru ziaristi, ziua cu pricina a fost sursa unor puternice migrene, clipe de stres si nervi la maxim. Printre acestea, totusi, de remarcat citeva lucruri:

1. Organizarea a fost una dintre cele mai proaste din cite am apucat sa vad pina acum la un eveniment electoral. Jale, tata! Presedinti de sectii care nu aveau habar de lege, care faceau lucrurile dupa ureche si care se credeau mici dumnezei pe mosia lor, sectia de votare.

2. Greseli cu duiumul: la Cluj, cea mai tare dintre ele a fost faza cu cele 1.634 de buletine de vot stampilate cu “votat” in loc de stampila de control, fapt de care nu s-a sesizat nimeni pina pe la orele prinzului, cind niste votanti au avut prezenta de spirit sa sune la BEJ. Manageriere groaznica a incidentului: sectia de vot a fost inchisa timp de 2 ore si jumatate, iar portarul le spunea oamenilor ca e … pauza de masa. Pentru cei care incercau sa intre pe usa din fata, era pus doar un anunt scris cu pixul (voi atasa poze in curind) “se suspenda votarea”.

3. Richard Quest avea dreptate in interviul pe care mi l-a dat in aprilie la Cluj, cind zicea ca pe el il impresioneaza cel mai mult momentul votului, cind oamenii au ceva maiestuos, ceva maret in ei atunci cind vin sa isi exercite un drept suveran. Dincolo de absurditatea situatiei de la sectia 34, cea cu buletinele de vot stampilate aiurea, oamenii care continuau sa se stringa in fata portii inchise VOIAU SA VOTEZE. Am stat mai bine de doua ore alaturi de ei si ii ascultam. Batrinele cu parul alb, imbracate frumos, lejer (ca era cald afara), se ascundeau pe la umbra copacilor pentru a astepta ora 16, la care scria pe afis ca se reia votarea. Nu erau incintate ca trebuie sa suporte caldura, dar NU VOIAU SA PLECE ACASA. Vreo doua dintre ele, care stateau mai aproape, s-au dus acasa, dar s-au intors repede. “Sigur ca stau aici, vreau sa votez!” La rindul lor, batrineii, cu palarii sau fara, au inceput sa comenteze si sa vocifereze in fata portii. Unii bagau mina printre gratii si sunau la soneria din interior. Suparati foc ca nu ii baga nimeni in seama, ne intrebau pe noi, ziaristii, ce se intimpla.

Cind le-am spus ca sint anulate voturile celor care venisera mai de dimineata, din cauza unei erori a comisiei, atunci sa vezi scandal! “Pai e vina lor, ei sint prosti, de ce sa platim noi pentru greseala lor? Nu e corect!” “Ne sfideaza, asta e sfidare! E dreptul nostru sa votam si nu plecam acasa pina nu votam!” “Da’ nu se poate asa ceva, domnule, asta-i bataie de joc!” Si tensiunea a continuat sa creasca, pina cind, la citeva minute dupa ora 16, cum poarta tot nu se deschidea, un batrinel mai curajos si-a luat avint, a scuipat in palme si a sarit gardul, incetinel, in aplauzele celorlalti. S-a dus la usa scolii unde era sectia, a pus degetul pe sonerie si s-a proptit in ea. Nici un raspuns. Nervos, omul a dat cu pumnii in usa si a inceput sa strige “Vrem sa votam, lasati-ne inauntru!”.

Intr-un final, poarta s-a deschis, cele citeva zeci de persoane deja adunate (tineri si batrini) au intrat buluc, mergind spre usa inca inchisa. Pe aceasta a iesit presedintele de sectie, care a riscat o mama de bataie de la oamenii furiosi, in momentul in care a scos buletinele “gresite” ca sa ni le arate. Buletinele noi tocmai soseau de la BEJ, astfel ca oamenii au incetat sa se mai certe si s-au pus cuminti la coada, cu buletinele in miini. “Pai am venit sa votam si votam, gata. Macar acu’ stim ca noua nu ne mai poate anula votul!”, se bucura una dintre batrinele. Un domn trecut de 60 de ani, care votase dimineata si acum revenise cu sotia, se prezinta sigur de el la comisie: “Am auzit ca mi-ati anulat votul si nu din vina mea. Vreau sa votez din nou!”. Membrii sectiei dau din umeri si cer ajutor de la presedinte. Acesta, depasit de situatie si incurcat de prezenta noastra, a ziaristilor cu aparate si camere de filmat, se face ca verifica numele omului si ii spune ca nu mai poate vota acum si asta e. La fel de calm, batrinelul ii tine o lectie: “Daca il greseam eu, ceream altul si imi dadeati, ca asa e legea. Daca gresiti voi, imi spui ca “asta e”?!”.

Inutil, dar frumos.

Din fericire, nu a fost cazul ca acele 560 de voturi anulate sa faca diferenta. Dar putea fi si asa. Iar daca stampilarea gresita nu era observata la timp, intreg procesul de vot pe toata sectia era anulat, pe motiv de frauda electorala.

4. BEJ nu ne-a lasat sa participam la toate etapele procesului electoral, asa cum prevede acreditarea de ziarist. Au decis ca erau prea stresati ca sa le mai stam si noi pe cap. Am avut voie sa filmam doar pe hol si pe scari cum vin sacii cu voturi. In aceste conditii, a venit si sfinta ploaie care le va potopi pe toate, asa ca am plecat acasa. Clujul a votat impotriva demiterii, cum era de asteptat. Cum a facut majoritatea celor care au mers la vot.

5. Partidele care erau pro-demitere nici macar nu s-au agitat. La Cluj, PSD a trimis niste sesizari absolut imbecile, PC, si mai si, iar la finalul zilei, liderii PSD si PNL aveau cu totul altceva de facut: liberalii erau la nunti, aveau 4 in care erau implicati membri de partid, iar social-democratii Rus si Dincu se plimbau agale spre casa, pe bulevardul central, discutind relaxati. Si atunci pentru ce s-au aruncat pe fereastra atitia bani pentru un referendum despre care pina si cei care l-au provocat stiau ce final va avea??

Raspunsul ma depaseste, la ora asta, mai ales ca inca nu mi-a trecut migrena.

Pina si clujenii s-au bucurat ieri mai mult pentru calificarea lui “U” Cluj in Liga I decit pentru victoria lui Basescu. Referendumul nu a avut miza pentru oameni: ei s-au dus pentru ca era o datorie si un drept al lor. Miza a fost altundeva, in alte culise.

Miine este, evident, ziua pe care o tot asteptam de o luna, acel referendum cu final cunoscut si asteptat, dar pe care il platim de la buget, adicatelea din buzunar … de ce? pai c-asa au vrut ei, ai’ de ne conduc. Well, pentru noi, presarii, ziua de miine e lunga si grea, cu stres si nervi si asteptari pina tirziu in noapte ca sa vedem ce deja ne asteptam, ca oamenii sa il voteze pe Basescu din nou. Nu gasesc altceva mai bun de facut in asteptarea zilei de miine decit sa ma uit la un film despre Ecaterina cea Mare, tarina Rusiei. Foarte fain filmul. Miine e simbata si ma trezesc la 7. Si ce daca, pe Ecaterina, cind inca nu era sotia lui Petru, au incercat sa o otraveasca. Life is a bitch. Somn usor, natiune, meretzi la vot!