Episodul dupa 30

Si cind credeam ca nu se mai poate, iata ca s-a putut. Parlamentul a votat ca, daca referendumul e invalid (nu vin destui romanasi la vot), atunci este decizia lui, a lu’ Parlamentu’, ce se intimpla mai departe. Altfel spus, Constitutia, fix zero, ce mai conteaza! Las’ ca iau parlamentarii hotariri, ca doar de aia sint acolo. Si, bineinteles, una din propunerile legate de “ce facem dupa” a fost … alt referendum. E logic, nu? Pai si daca ala e invalid? Pai, normal, alt referendum. Sau mai vedem noi, ca in timpul dintre referendumuri poate gasim cum sa modificam Constitutia si oricum, oricum, Basescu nu mai pupa presedintia. Gata, il radem!

Ar fi trebuit sa ma supere ceea ce s-a intimplat, sa fiu indignata, dar nu mai am cu ce nervi sa fac asta … Stau si ascult, in fiecare zi, noi si noi aberatii si reactionez in reluare. Desi toate aceste aberatii ma afecteaza, chiar daca nu direct si imediat. Am ajuns din nou sa vreau out. Astept referendumul si, dincolo de simpatii politice, pe care oricum le-am pierdut demult, daca le-am avut cindva (probabil prin ‘96, dar mi-au trecut repede), tare mi-as dori sa vina lumea buluc la vot si sa puna stampila pe Basescu. Da’ num’asa, de-a dracu’! Pentru ca atunci as fi tare curioasa cum vor justifica PSD si ceilalti in fata “familiilor” lor europene din politica faptul ca, la toamna, cind ar trebui sa ne ingrijim de alegerile europarlamentare, vor s-o mai puna de o suspendare!

De cind am deschis ochii asupra politicii din Romania si a inceput sa ma intereseze ce se intimpla (practic, de cind am pus primul vot, adica in 1996), aud aceasta sintagma: “exercitiu de democratie”. O motiune de cenzura ori una simpla sint exercitii de democratie. Atacurile politice - exercitii de democratie. Discursurile interminabile din Parlament, la fel. Alegerile, cu multele lor nereguli si mici fraude, din nou, exercitii de democratie. De 18 ani facem la exercitii de ar fi trebuit sa ne iasa pe nas. Ar fi trebuit sa avem niste muschi ai democratiei de sa ne batem cu toate constitutiile din lume. Sa iesim primii la maratonul democratiei, de atitea exercitii!

Dar nu, noi facem, in continuare, doar exercitii. Suspenda Parlamentul presedintele. Ei si ce, e un exercitiu de democratie! Sintem precum un copil care merge la dansuri si ramine toata viata lui la incepatori, desi face zilnic exercitii. Nu ajunge niciodata sa danseze in formatia clubului sau in concursuri, pentru ca el este un etern practicant de exercitii, dar niciodata un dansator. La fel este si Romania, cu noi cu tot, ca nu avem cum sa ne dezicem: facem exercitii de democratie unul dupa altul, dar nu ajungem sa fim o democratie.

Nu mai am ce altceva sa spun dupa circul ultimelor zile. S-a folosit atita cerneala pe comentarii si analize despre suspendarea lui Basescu, incit nu mai gasesti loc sa arunci inca o parere, ca sigur s-a spus deja. Si sigur va fi interpretata intr-un fel sau altul, pentru ca situatia e limpede: ori esti cu Basescu, ori impotriva lui. Pina si cei care au incercat sa dezbata lucrurile din punct de vedere strict constitutional, mergind in profunzimea legilor, incercind sa atraga atentia asupra lacunelor legislative si, eventual, sa ofere solutii pentru o astfel de (posibila) viitoare situatie, au fost luati drept pro sau contra Basescu.

Si acest fapt imi arata, inca o data, de ce sintem asa de buni la exercitii, dar incapabili sa fim o democratie: pentru ca legam totul de persoana. De cite un om. Nu discutam la nivel de principii, de legi, ci ne raportam, mereu, la persoane. Nu tinem partea unor valori consacrate prin constitutie, ci sintem pro sau impotriva cuiva (in acest caz specific, a presedintelui Basescu). Sintem instinctuali si nu putem realiza nimic daca nu avem drept dusman/scop o alta persoana. Asta este lectia pe care mi-a aratat-o Parlamentul zilele trecute, la fel si oamenii care au iesit in strada, pe ici-pe colo. Si unii, si altii, gindesc la fel, in termeni de “jos!” sau “sus!” cineva. Cei din piete au strigat-o in gura mare, cei din Parlament au pus-o intr-un vot. Adica primii s-au folosit de forma primara a conceptului, ceilalti - de forma “invaluita”, mascata sub sclipiciul de proasta calitate al Constitutiei.

Care sint mai breji? Nici unii. Parlamentarii au gasit doar forma de a-si legitima acelasi instinct de “jos” (Basescu), in vreme ce oamenii, neavind altceva la indemina, au iesit la compus lozinci, variatiuni pe tema “Sus Basescu, jos ceilalti” – ca doar romanul e nascut poet. Si in acest domeniu face exercitii (de versificatie), la fel cum face cu democratia. Sa exersam, asadar, in continuare. Vom invata pe de rost toti pasii din acest dans, dar tot nu vom fi in stare sa il dansam. Democratia se face cu capul, nu cu instincte.

Deci Ghidibaca asta, coleg de breasla, zice-se, producator independent de documentare etc., vine din Rusia, dupa ce a stat intr-o colonie de munca vreo 8 luni (cu tot cu perioada de arest, mai putin, ca aia se scade). De ce a stat Ghidibaca in colonia aia? Pai ca s-a gasit sa glumeasca, dupa niste beri luate la bord, cu un agent de securitate de pe un aeroport din Moscova. I-a spus ca ar avea in rucsac o bomba. Asta, la foarte scurt timp dupa panica terorista de la Londra de anul trecut.  Tare gluma, nu? Evident, rusii l-au umflat si l-au pus la respect. La ei nu se glumeste cu asa ceva, ca au avut destule probleme teroriste si inca mai au.

Ce cauta Ghidibaca in Rusia si care a fost aventura lui:

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=10186&art=27134&cHash=447416c083

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=6546&art=16387&cHash=fc0a854752

Boon, acum vine partea in care Ghidibaca revine acasa, presa a scris despre el, am dat telefoane peste telefoane sa aflam cind vine, sa il intrebam doua – trei chestii, ca intre jurnalisti. Noaptea, ultima cursa de la Budapesta, aterizeaza pe la 11 si ceva, noi – 20 de reporteri, cameramani si fotografi imbulziti in fata usii de iesire curse externe. Apare el. Walter Ghidibaca. Isi ia familia in brate si ne spune scurt ca nu da nici o declaratie. Poate miine, ca va face o conferinta de presa. Si pleaca. Grosul trupei, dupa el. Un alt coleg, care n-avea ce face, pesemne, se apuca sa il ia la misto. Evident, Walter se supara si tot nu zice nimic. In parcarea aeroportului, mai spune o data ceva de conferinta de presa, care ar fi urmat sa aiba loc azi, marti.

Doua televiziuni, care aveau masinile la indemina, urmaresc masina lui Ghidibaca. Ce mai, ca-n filme, domle! Undeva, intr-o parcare, reusesc sa obtina de la el citeva cuvinte si promisiunea unei conferinte de presa azi la ora 17 la Casa de Cultura a Studentilor. La ora cu pricina, cei 20 de reporteri, cameramani si fotografi (poate eram si mai multi) stau ca fraierii in fata Casei de Cultura si asteapta. Vine, nu vine? Vine, ca a zis ca vine. Nu vine. Vine, el e? Nu e el. AAAA … mai vine asta, mah?? Dupa 20 de minute, incepem cu telefoanele. Intr-un final, mama omului raspunde si isi cere scuze, dar baiatul s-a simtit rau si a plecat din Cluj.

Misto gluma, v-a placut? Mie nu. Dar noi n-avem pedepsele din Rusia. De fapt, noi n-avem pedepse pentru tras tzepe.

Si acum de ce ma deranjeaza acest gen de comportament: inainte sa plece in aventura siberiana, Ghidibaca si colegii lui au facut o conferinta de presa. La care a fost lume, ca era ceva inedit si interesant. Nu au mai plecat toti, ca n-au fost bani si vize si multe altele. Dar daca nu patea incindentul cu gluma si arestarea, prea putina lume ar mai fi scris de Walter si reportajul lui freelance prin Siberia. Insa, din moment ce patania lui a devenit celebra, asa a devenit si materialul realizat acolo. Walter putea profita de aceasta publicitate, dar putea oferi ceva in schimbul ei: marturii despre ce a patit in Rusia. Stie cum e presa, stie cum stau lucrurile. Daca voia bani pentru povestea lui, putea sa spuna si nu ne mai chinuiam. Ceea ce s-a scris (si am scris) despre el cit a fost acolo l-a facut aici vedeta. Asta s-a vazut la aeroport. Nu contest oboseala omului si incercarea la care a fost supus (well, din vina lui, dar sa nu “splituim firul in saispe”). Insa o atitutinde putin mai deschisa nu ii strica nici lui, nici reportajului, si cu asta ne inchidea si noua gura, ca ne faceam stirea si plecam acasa.

Si cum aventura asta vine doar la citeva zile de la intilnirea cu Richard Quest … gustul e de zece ori mai amar.

In vreme ce, la noi, ciolanul face legea si ne tine mintile si ecranele televizoarelor ocupate, partidele se ocupa cu suspendari si trocuri de voturi, iar tara are circul fara de care pare sa nu mai poata trai, peste ocean, doi oameni – atit, doi oameni – cu cite o pusca in miini au facut ravagii intr-un campus studentesc american. Au ucis peste 30 de studenti si au ranit inca multi altii.

Atacul, dupa cum spune CNN, pare sa fi fost regizat, deoarece cei doi au tras din mai multe locuri, iar pina la venirea politiei, si-au facut de cap. Unul dintre atacatori a fost impuscat mortal in confruntarea cu politia, celalalt a fost prins. Ascult de mai bine de jumatate de ora CNN si inca nu au dat date despre cei doi. Dar mai e, oare, nevoie? Cred ca oricare dintre noi stie totul despre ei. Si ma tem ca nu avem de-a face cu bolnavi psihic, ci cu bolnavii societatii in care traim si noi, si americanii: jocuri video, toate pline de violenta, de pusti, mitraliere, pistoale, munitie, tunuri, cutite si alte arme, jocuri pe care pustii le minuiesc de la 3-4 ani, jocuri pe care le cumpara parintii lor si cu care ii lasa sa se “distreze”, ca sa si-i ia de pe cap. Jocuri video care stirnesc pasiuni violente si care duc la alunecari periculoase: copilul nu mai vrea arma de pe ecran, ci o vrea pe cea reala. Iar cum a obtine un permis de port-arma in SUA nu e chiar asa dificil, ca sa nu mai vorbim de traficul de arme ….

Dupa jocurile video, sint filmele. Acele block-bustere care aduna sute de mii de oameni in cinematografe pentru ca sint pline de impuscaturi, de violenta, de singe zburind in toate partile, de bucati de corp sfisiate, imprastiate peste decor, de fetze insingerate, de oameni care cad secerati cind un Rambo, mai mult sau mai putin modern ori stilizat, arde cartuse dupa cartuse, spre deliciul publicului. Cultura americana este, si nu spun nimic nou, una a violentei. Rezultatele educatiei copiilor cu jocuri video si filme dure s-au vazut azi (ieri) in SUA. La fel cum s-au vazut si in cazul altor atacuri, cel mai dur de pina acum fiind cel de la un liceu din Colorado. Atacul acesta,  insa, l-a depasit. Si cind te gindesti cite campanii se fac in SUA impotriva armelor si violentei!

Evident, exista si un al treilea motiv. Razboiul dus de SUA, indiferent ca e vorba de Irak sau alta tara unde soldatii americani ajung. Cita vreme armata americana isi va face propaganda printre tinerii ametiti de jocuri video si filme cu imaginea armei lucitoare, care este A LUI, a tinarului, sa o tina in mina, sa o simta aproape mereu, desigur, in interesul patriei – toate protestele anti-arme sint degeaba. Nu stiu cit timp ne mai desparte pe noi de aceste vremuri traite de americani. Ma uit la generatiile de copii pe care mama si doua bune prietene ale mele incearca sa le invete cite ceva la scoala … copii nervosi, agitati, care se joaca in clasa diverse jocuri, evident, cu impuscaturi, pe telefonul mobil … Copiii fara rabdare, intoleranti, care se ameninta in clasa ca se impusca ori ca isi vor trimite unii altora batausi platiti. Copii care au acasa acces nelimitat la tv si internet, care au crescut si cresc cu singe si sexualitate la discretie sub priviri.

Partea si mai crunta a adevarului petrecut azi (ieri) este ca au fost impuscati studenti. Nu violatori sau criminali, infractori pentru a caror disparitie macar o parte a societatii sa rasufle usurata, ci studenti, tineri care au un scop in viata, o idee de viitor, o perspectiva. Tineri care au avut curajul sa aleaga o cale mai putin simpla, dar cu promisiuni mai bune de cariera. Tineri care poate nici nu erau toti americani, pentru ca la universitatile din SUA invata si studenti straini. Impuscati de la distanta, fara drept de a-si vedea atacatorii in ochi, fara posibilitatea de a se apara. Una din asa numitele legi ale jurnalismului, invatata inca din anul I de facultate, se numea legea mortului pe kilometru: cu cit numarul de morti este mai mare, dar la distanta de tine, impactul asupra ta (sau asupra cititorului) este mai mic, dar cu cit mortii sint mai aproape, chiar daca sint mai putini, impactul este mai mare (proximitatea creeaza apropiere, genereaza empatie, crezi ca ti se putea intimpla si tie). De data asta, nu a functionat aceasta lege, cel putin pentru mine. Mi se pare cumplit ceea ce s-a intimplat in SUA si mi se pare ca, in curind, dupa modeul liceului Jean Monnet, vom avea si noi astfel de cazuri.

Si oricit de mult as boicota eu, personal, filmele cu violenta, cu impuscaturi, jocurile video, ma tem ca n-are nici cea mai mica importanta. Chiar daca boicotam mai multi, tot n-are importanta. Nu se mai face primavara, acum, nici cu o gramada de flori.

Interviul cu jurnalistul Richard Quest de la CNN – urmariti adresa de mai jos :

„În fiecare zi sînt în altă parte a lumii” 

Modest, relaxat, plimbînd de colo-colo un ciocan cu care a bătut, curajos, cuie în pereţii unei viitoare case, Richard Quest face haz de sine: „Dacă un idiot neîndemînatic aşa ca mine poate ţine un ciocan şi bate un cui, iar casa asta va rezista zeci de ani de-acum încolo, îţi dai seama ce lucruri minunate pot face oamenii?”. Jurnalistul britanic a petrecut o zi pe şantierul „Habitat pentru Umanitate” de la Cluj, unde a realizat filmări pentru următoarea ediţie a emisiunii sale de pe CNN, „Quest”. De la Cluj pleacă la Londra, apoi în Israel, unde, spune el, face un interviu cu fostul şef al Mossad-ului. Puţin mirat de atenţia pe care i-a acordat-o presa din România, Richard a pledat pentru voluntarii de pe şantierul Habitat şi pentru misiunea acestei organizaţii. Emisiunea sa, în care vor apărea şi filmările din Cluj, va fi difuzată în 28 aprilie pe CNN.

Continuarea pe …. 

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=10222&art=27242&cHash=022fcecc9o

Dincolo de ce veti citi aici, ar mai fi multe de spus. Despre Richard Quest pare sa mai fie mereu cite ceva de spus, pentru ca mereu reuseste sa surprinda. Nu a vrut un singur lucru sa ne spuna vineri: ce nu ar face niciodata in fata camerelor de filmat. A recunoscut ca este un lucru, dar ca nu ne spune care. Hm .. sa fie fumatul (cind a mers sa traga o tigara, a cerut foarte serios sa nu fie filmat)? Numai el stie (si, probabil, producatorii lui). Apropo de producatori – tinara care indeplinea misiunea asta pentru Richard era absolut extraordinara. S-a chinuit sa impace, cumva, pe toata lumea care voia o bucatica din Richard, dar, in egala masura, sa respecte dorintele si promisiunile acestuia (mai ales cele legate de exclusivitatile acordate). Si in timp ce facea asta, a ramas cu zimbetul pe buze, calma si draguta. Asa producator sa tot ai!

Liniste si pace pe blogul meu. Pai normal, ca nu am avut internet la dispozitie. Aventura si multiplele sale valente, in curind pe blog. Probabil in acest weekend, daca nu cumva se supara netul si iar nu merge.

Intre timp, s-au intimplat chestii. Casa noua are aspect de casa, nu de camin, cum arata in primele doua saptamini dupa mutare. Acum toti sacii cu lucruri stau in dressing (debara, garderoba, dulap in perete, cum vreti sa ii spuneti). Mai avem de facut rost de rafturi, un dulap, un frigider si jaluzele si gata, facem cheful! Mimi (pisica noastra, pentru cei care nu cunosc) este extrem de incintata de spatiul pe care il are la dispozitie pentru ture, tumbe si alte nazdravanii. Adevarat ca e cam greu cu frinele, dat fiind ca avem gresie si parchet, si biata Mimi ia mai greu curbele, gherutzele nu ajuta mult, ca nu are de ce se prinde, dar vad ca se descurca.

In ciuda faptului ca nu am avut net, am lucrat. Ba de la redactia Monitorului, ba de la redactia Guerilla – Realitatea – NewsIn, adica a trustului, unde normal ca am incaput si eu cu Cotidianul meu si, uneori, chiar cu BBC, ca nimeni nu face aici discriminari. Un eveniment misto, pe care il voi pune tot foarte curind pe blog, a fost chiar azi – intilnirea cu Richard Quest, jurnalistul minune de la CNN. Cine nu il stie, sa il caute pe Google. Sau pe Wikipedia. Sau, normal, pe CNN. Foarte haios tipul, carismatic, modest, fresh, plin de verva. De invidiat pentru genul de jurnalism pe care il face, chiar daca asta il poarta mereu in avioane, intre avioane, pe drumuri … niciodata intr-un loc unde sa stea prea mult timp. Probabil notiunea de “acasa”, in cazul lui, se refera la lumea intreaga. Mi-ar placea sa fac ce face el, cred ca genul acela de jurnalism e unul din motivele pentru care am ales meseria asta.

Pentru prima data in 11 ani, am petrecut Pastile la Cluj. Oboseala, comoditatea, dar si o analiza rece a ultimilor ani, cind ne chinuiam sa facem drumuri la tara si sa respectam niste traditii ostenite, au invins de data asta … Obiceiul va trai sau va muri si fara noi. Pina si mama a ales sa vina la Cluj (sigur ca ne-am bucurat, ne-a gatit papa bun si tare bine pica, macar din cind in cind, sa aiba altcineva grija sa ai ceva pe masa:) ). Asadar, ce am facut de Pasti … mici cumparaturi, spanac, plimbari printr-un oras incredibil de gol, dar si de prafuit, poze. Somn, baie, iar somn, tv, papa bun. Nu am fost la nici una dintre Invieri – nici la cea ortodoxa, nici la cea greco-catolica, nici la cea catolica sau de care soi or mai fi. Oricum, din ce in ce mai mult, Iisus invie pe la televizor, din diferite butoane de la telecomanda, asa ca vom ajunge la vorba soacrei din “Titanic Vals”: “Ce sa ma duc eu la biserica, sa ma inghesui cu mitocancele?” Parol. Eu si asa nu sint fan biserica. Asa ca dimineata, in loc de traditionalele Pasti (piinea cu vin), am mincat o portie serioasa de spanac. I’m Popeye the Sailor …:D