De dincolo. Consideratii despre jurnalism
Acum citeva luni, Radu (se) intreba ce inseamna constiinta in presa. Daca vorbim de presa din Romania, cred ca inseamna motivul pentru care o parasesti.
Constiinta, in meseria asta, e instabila. Pentru cei mai multi dintre ziaristii pe care i-am cunoscut in 5 (plus 2) ani de jurnalism. “Nu as scrie niciodata asa ceva” devine “Am scris, dar n-am avut ce face, altfel ma dadea patronul afara”.
Nu vreau sa generalizez. Constiinta mea a avut principii simple, cind am intrat in presa:
- nu accept ca un text scris de mine sa fie semnat si de altcineva, daca nu a contribuit la el (si reversul, daca am lucrat doi la un material, sa ni-l asumam amindoi).
- nu accept sa mi se modifice un text si sa fie semnat tot cu numele meu, ulterior (situatii intimplate in 2004, in campania electorala si in 2005. In 2004, a fost vorba de un fost “mare stab” de presa, care mi-a macelarit un material pe principiul – lui – ca el stie mai bine personajele implicate si dedesubturile. Consecinta: materialul a fost semnat cu litere puse la intimplare).
- nu accept sa nu mi se publice un material decit pe criterii esentiale (ca nu e bun, nu e documentat, nu e obiectiv, dar nu pentru ca “ar deranja” pe unii si altii)
- nu accept sa mi se impuna un subiect “fabricat” si “musai de pus in ziar”, al carui scop e sa convinga pe cineva ca e bine sa dea bani prin publicitate.
Mai sint si altele, dar nu ma apuc sa le insir pe toate … rezumind, ar fi vorba de lucruri care tin de 7 ani de acasa, de o buna educatie si de respectul pentru adevar (in fond, asta e esenta jurnalismului, nu? sau cel putin asta ar trebui sa fie).
Ce mi-au adus aceste principii: doua demisii, munca la BBC pina la finalul activitatii redactiei din Romania, directoratul editorial al unui ziar de limba engleza, colaborari cu publicatii locale si nationale diverse, o imagine buna (cel putin asa mi se spune 
), usi deschise cam peste tot, chiar relatii (da, oricine zice ca lucrind in presa nu iti faci relatii minte cu nerusinare). Oferte de la alte institutii media din Cluj si angajari in alt domeniu fara sa depun o cerere de slujba. Multe dureri de cap si intrebari, alegeri uneori dificile (sa vedem citi pot spune cu mina pe inima ca i-au spus sefului in fata “nu voi scrie acest material, pune pe altcineva sa il scrie daca il vrei musai, dar eu nu o voi face”). Multe ore de munca, uneori in van, dezamagiri (schimbarea titlului unui material in asa fel incit sa serveasca interesului de moment al ziarului si altele, si altele).
Ce a facut constiinta mea anul trecut, cind si-a dat seama ca nu mai are loc in presa din Cluj si din Romania, in general? A spus, simplu, stop. Nu mai vreau. Nu asa. Nu accept sa scriu pentru publicatii gen “Click” doar pentru ca asta vine la pachet cu o publicatie de alta orientare si “asa se cere”. Daca voiam sa fac tabloid, faceam de la bun inceput, nu stateam la BBC pina a tras obloanele.
Asa ca am plecat. Simplu. Pot si stiu sa fac si altceva, ce nu stiu, invat. A ramine in presa pentru ca nu ai alta solutie sau esti prea comod sau fricos sa incerci altceva este unul din motivele pentru care presa noastra e asa cum e …
Nu mai citesc ziare decit in diagonala, pe internet, vad titlurile si mi-e de ajuns. Stiu cum se fabrica. La fel cu stirile la tv … prefer sitcomuri, macar ma fac sa rid, dar talkshow-urile de pe Realitatea ori Antena ma faceau sa pling (sa pling pentru ca acum 7 ani am decis sa ma intorc in tara, in loc sa stau bine mersi unde eram). Gasesc bloguri mai bune decit ziarele si materiale mai frumoase si mai bine scrise pe ele decit in presa.
Mai citesc articole din domeniul in care lucrez acum (care nu sint foarte dese) si imi permit sa ma minunez de nebuloasa in care ma invirt, alaturi de voi, de societatea noastra … aaa, deci cum o sa luam noi pensia peste 30 de ani? Sau, oare, hmm, va mai exista pensie peste 30 de ani? Sa imi fac griji de pe acum ca voi avea un copil intr-o buna zi si poate il bate cineva la scoala si il lasa infirm pe viata ori sa ma gindesc la asta atunci cind va suna telefonul de la politie sau spital?
Nu cu mult timp in urma, eram atit de implicata in viata orasului, a societatii, stiam tot ce se intimpla, si la noi, si peste hotare, ascultam stirile toata ziua, urmaream emisiuni, citeam politica, chiar comentam politica, cercetam, dezvaluiam, credeam in ceea ce faceam … Reversul era acesta: cu cit stiam mai mult si intelegeam mai multe, cu atit nu mai voiam sa stiu. Plus dureri de cap.
Acum am ales sa selectez informatia. Nu ma mai intereseaza politica. Nu mai cercetez, nu ma mai bat pentru a dezvalui. Cindva, visam sa spun lumii lucruri importante. Din tot ce imi arata google ca am spus in ultimii ani, prea putine lucruri sint cu adevarat importante, peste timp. Am uitat sa scriu cu adevarat (parca Ion Cristoiu a fost cel care a spus ca ziaristul ucide scriitorul, cam are dreptate), am pierdut sentimentul placerii de a scrie, cind aveam zile in care scriam 10 – 15.000 de semne (pagini de informatie sau presupusa informatie, care a doua zi oricum avea sa fie uitata).
E frumos sa fii jurnalist. Daca poti sa fii sincer, daca poti sa iti pastrezi principiile, daca poti sa nu iti lasi constiinta acasa ori la usa biroului, ci sa o iei cu tine in redactie, pe teren, la sedinta cu sefii si sa faci uz de ea. E frumos sa fii jurnalist atunci cind crezi. Dar asta era demult, pe vremea cind jurnalismul era o chemare, nu un refugiu sau o afacere redusa la cine detine mai multa influenta.
In profesia asta, parcurgi destul de repede lucrurile si iti dai seama cum sta treaba. Nu iti trebuie zeci de ani pentru asta. Problema e ce faci cind ti-ai dat seama: daca alegi sa ramii (desigur, circumstantele sint diferite la fiecare caz), constiinta ta va fi tot mai flexibila, se va transforma in guma sau vei fi extrem de nefericit, de singur, de suparat pe viata si vei deveni alcoolic, vei face ulcer si vei scrie ce trebuie sa scrii ca sa iti intretii familia. Sau poate asa esti croit si iti place. Exista si exceptii, dar, desigur, ele doar confirma regula.
Daca alegi sa pleci, cei ramasi vor spune ca nu ai suportat presiunea, ca poate nu erai facut pentru meseria asta sau ca te-ai vindut pentru bani mai multi unei alte meserii. Te poti simti dezradacinat, poate vrei sa te intorci sau iti lipseste emotia, acel “thrill” pe care ti-l da asteptarea aparitiei materialului pe care l-ai scris. Sau poate esti fericit ca acum poti sa alegi ce sa crezi, stiind cum ajunge informatia la tine, ca simplu cititor.
E atit de usor, acum, cind privesc de dincolo, sa pot alege.
Cineva, nu mai stiu cine, spunea ca nu poti sa critici ceea ce nu cunosti. Cred si eu asta. Tocmai de aceea pot sa vorbesc despre jurnalism, tocmai de aceea pot sa vorbesc despre universitatea pe care am terminat-o sau despre poezie. Sint lucruri pe care le cunosc. Nu pot vorbi despre minerit decit din perspectiva oarecum indirecta si nu as vorbi niciodata despre industria piinii, cita vreme nu am habar cu se maninca.
Una din probleme, la presa noastra, este ca are impresia ca poate vorbi despre orice, chiar daca abia a citit un comunicat de presa sau a pus 2 – 3 intrebari despre metoda obtinerii aurului prin cianurare si gata, sintem experti! Documentarea si specializarea sint doua chestiuni vitale jurnalismului si care lipsesc cam cu desavirsire din cel romanesc (din nou, exista exceptii, care sa confirme regula).
In ultimii ani, asa-zisele facultati de jurnalism din Romania au devenit suprapopulate – toata lumea se viseaza jurnalist, cum pe vremuri toata lumea voia la Politehnica, acum toti se vor la televizor, de parca, daca nu apari pe sticla, nu existi. Imi pare rau pentru toti actualii si viitorii studenti la jurnalism. Sint doar o masa buna de ingrosat nivelul taxelor la universitati.
Vedeti, sint multe de spus … prietenii imi zic “scrie, scrie pe blog, scrie o carte”. Sa afle si altii. Ii va ajuta cu ceva daca vor afla? Stiind, vor putea sa cearna, vor vrea sa faca asta?
Dorinta de a spune lumii lucruri a ramas. O am de cind ma stiu si dezamagirile din presa nu au ucis-o. Nu jurnalistul face omul, ci omul face jurnalistul.
România din acceleratul 1746
CFR Romania
Plec la Bucureşti cu acceleratul 1746, care vine de la Satu Mare. În Cluj, nimeni la coadă. „Nu am la clasa I”, mă informează cucoana de la casa de bilete. Ce să fac … iau la clasa a II-a. Deşi bănuiesc ce mă aşteaptă, că nu au trecut chiar aşa de mulţi ani de cînd aveam bani numai de accelerat ca să merg acasă. În tren, îmbulzeala clasică, mirosuri grele şi culoarul plin de romi care fumează şi stau pe bagaje. Cînd ajung în compartiment şi dau să mă aşez, ridic un nor de praf din banchetă. E aşa de gros, că se văd particulele cu ochiul liber. Ba le simt şi cum se pun pe mine. Draperia nu se prezintă mai bine şi mă feresc să o ating. Mizerie cruntă pe jos, iar geamurile arată de parcă nu ar mai fi fost spălate de la facerea lor.
“N-o las, ca să fie virgină”
Femeia din faţa mea îmi spune brusc că „îi place de ochii mei, că seamănă cu ochii la fata ei”. Mirarea de pe faţa mea e cît de poate de naturală: n-am mai văzut romi cu ochi albaştri. Dar femeia nu mă lasă să mă mir cu voce tare: „Da, am doi copii, unul e rom aşa ca mine, negru la piele, dar fata e albă şi cu ochi albaştri şi păr roşu, că aşa şi-l vopseşte. Mi-a dat Dumnezeu doi copii diferiţi şi nu ştiu de ce, că nu mi-am înşelat bărbatul”, îmi explică femeia. Ca să nu par că aş bănui-o de aşa ceva, zic că poate a avut bunici mai albi şi de aia. Femeia îmi aprobă explicaţia bucuroasă: „Da, a avut o străbunică aşa piele albă, că era română”. Mister dezlegat. Însă femeia trece la alt subiect. „Fata mea se vopseşte roşu la păr. Nu-mi place, da’ ei da. I-am zis să îşi facă castaniu şi cu şuviţe blonde, că e la modă. Nu vrea. Are 14 ani şi îşi face unghiile toată ziua, are unghii frumoase. A vrut la liceu, da eu nu o las. Acolo te pierzi de cap, te învaţă prietenii la prostii, dacă pune vreun băiat mîna pe ea? Am dat-o să repete clasa a opta ca să nu o dau la liceu”. Întreb dacă fata a avut medie bună. „Peste 6, că nu a repetat niciodată nimic. Da’ acu am dat-o eu înapoi. I-am zis că e ca să înveţe mai bine şi să ia medie mai mare şi atunci o las, da am minţit-o. N-o las”. Îi spun că tot va trebui să o lase, că doar n-o s-o ţină toată viaţa acasă. „Ba o ţin. Fac eu totul pentru ea. Nu am lăsat-o nici la tabără niciodată. Nici la privatizat nu merge, să cumpere ceva. Eu merg. Şi dacă am ceva pe foc şi ea vrea un suc sau băiatul o ciocolată, opresc focul şi mă duc eu. Dacă păţeşte ceva cînd trece drumul? Dacă e să plece, să se mărite cu unul cu bani. Care să nu tragă prea tare de ea, că să îi facă copii şi din alea”. Povestea cu lăsatul la liceu se întinde, mai intră şi alţii în conversaţie. Pînă la urmă, femeia aduce argumentul suprem: „La noi e mare ruşine să nu te măriţi virgină. Dacă merge la liceu şi nu mai e, atunci eu trag ruşinea pentru asta, că nu am ştiut să o cresc”. Cerc închis, fata de rom cu piele albă nu va merge niciodată la liceu ca să nu facă sex.
Mahalaua conectată la Internet
Romii din vagon, vecinii mei de compartiment, sînt dintr-o mahala din Ploieşti. Vin de la un festival de la Baia Mare. Sînt comercianţi. Bagajele uriaşe sînt pline cu marfa pe care nu au reuşit să o vîndă. Femeia se plînge cît e de greu. „Eu n-am muncit niciodată. M-a ţinut mama, apoi m-am măritat şi m-a ţinut bărbatul. Da’ pe bărbat l-au dat afară din servici şi acu umblăm să vindem jucării prin ţară”. Îmi explică sfătoasă că pleacă joia din Ploieşti spre te miri ce colţ al ţării şi se întorc duminica, lunea uneori. Unde mergeţi?, întreb. „Peste tot în ţară”. Pentru că timp de 15 minute m-a tot încredinţat că nu fac comerţ ilegal şi merg numai la tîrguri, o întreb cum află de tîrguri. „Din ziare şi de pe internet”, spune nonşalant femeia. „Şi de pe teletextul de la televizor. Băieţii intră pe internet, vede unde e festival, apoi dă telefon la primărie ca să verifice şi plătim locul, trimitem prin fax hîrtia şi pe urmă mergem”. Explicaţia ei naturală mă lasă fără glas. Internetul nu îşi avea locul în mahalaua pe care mi-o tot descrisese. Schimb subiectul şi o întreb ce fel de romi sînt ei, ce meşteşuguri au, cum de trebuie să facă comerţ cu jucării (nu de ei lucrate) ca să supravieţuiască. „Nuuu sîntem meşteşugari. Noi n-avem nici un meşteşug, cum sînt ăia, aurarii sau căldărarii. Noi sîntem romi romanizaţi”, zice femeia mîndră. „Sîntem ca voi, nu ştim să facem nimic, numai că sîntem mai amărîţi”.
Romul şi românul
Pînă la Ploieşti, am aflat şi cum a fost în campania electorală la ei în mahala, cum au venit Băsescu şi Năstase cu concerte şi bere, cum „i-a dus” cu autobuzele la cuvîntări şi la concerte, cum l-au văzut pe primar coborînd în mahala, pentru prima şi ultima dată, „şi dacă mai vine acuma cu pietre îl luăm”, şi cît de bine ar fi să fie capitala României la Timişoara. Că acolo e frumos şi curat şi oameni cu bani. Ar vrea şi locuri de muncă, doar au venit ONG-uri la ei, multe, dar toţi „le dă hîrtii”, nu locuri de muncă. „Avem băieţi care e sudori, şoferi, mecanici, ştie meserie. De ce nu îi ia nimeni? Avem ospătari. Dar cine ia un rom să îl servească la masă? Tot românul are loc în faţă!”
(material scris in toamna anului 2005, imediat dupa Ploiesti, in tren – la Ploiesti s-au dat jos vecinii mei de compartiment. Publicat doar pe blogul Yahoo360. Acum si aici .
“Poezie? Saracie … un vis searbad de motan …”
Daca pe la sfirsitul secolului 19 asa era, oare cum o fi azi? Sa lasam criticii sa raspunda la asta si noi sa scriem…
Pentru doritori, gasiti aici si aici alte poezii, postate cindva, la inceputurile acestui blog
La desert, avem “cujetari” din epoca pre-presa:
Printre porti
***
nu spuneai tu că ochii mei ţi se păreau oglinzile retrovizoare ale sufletului tău? nu spuneai tu că noaptea îmi păşeşte pe sprâncene şi alunecă arcuit cu tine în somn? nu spuneai tu că te împiedici de soare când îmi ciufuleşti părul?
a, şi mai spuneai că ţi-ai pierdut inima în mine şi tot intrai după ea, tot intrai după ea, de sute, de mii de ori, căutând-o.
şi pe când îmi spuneai toate astea, te-ai împiedicat de un şiret desfăcut la pantof; te-ai aplecat să îl legi
nu te-am mai văzut
***
ieri a fost noapte toată ziua
măturam printre lucruri vechi, rupeam hârtii rămase de mult, am aruncat nişte brăţări şi o inimă de argint fără poze, cutii goale, un rimel, cursuri
ieri, toată ziua, cât a fost noapte, telefonul nu a sunat
după aceea, mi-ai trimis un mesaj „sunt cu tata la o bere liniştită”
atunci am ştiut că se înnoptase şi puteam să ies să-mi duc gunoiul
***
antispaţiul dintre noi îmi creează o stare de nelinişte, diluată câteodată de consistenţa vreunui sms ce-mi taie genunchii, dar rămâne în telefon
antispaţiul la care mă supui mă obligă să gândesc, printre lacrimi, asupra componenţei noastre organice devastată hormonal
antispaţiul prin care mă testezi mă face să mă întreb unde drac’ mi-am pus de data asta sufletul de l-ai găsit aşa uşor
totuşi, tot pe motiv de antispaţiu, iau în continuare anticoncepţionale
2008. Copyright Camelia Jula
Anti-poezie versus anti-politica
Politice
***
nebunii se-ndemnau pe rând ca să ajungă la tribună; plutea prin aer iz de mătrăgună, se tot trăgeau pe sfori în sus gândacii – murind de moarte bună – ne-mbolnăveau cu fiecare treaptă pe care câini urlau la lună
***
când mă culc cu iluzii, nu simt nici dureri, nici amnezii, mă pierd, sănătos, prin confuzii; încerc să-mi adorm intelectul (de pat îmi leg mâna când una, când alta să tacă să scrie doar una)
miros a război de picioare – sunt o tară – ideile mă înconjoară degeaba …
simptome am numai de moarte trec prin lume subtil, nefiresc, împrăştiu sămânţă perfid
Versificatii
***
despre plecarea cailor unii au spus că s-ar fi datorat unor schimbări de climă
alţii au dat vina pe o molimă care ar fi făcut, după spusele lor, să le cadă coamele cailor
specialiştii în domeniu au pus pariu că într-un mileniu enigma va fi dezlegată
soluţiile au continuat să rămână pe motiv de boală sau climă
nimeni nu s-a gândit vreodată că plecarea cailor a(r fi) fost datorată aluviunilor de prostie
- dinspre lume înspre tărâmul inteligenţei predestinate –
care le răneau aripile de pe spate
***
cuvântul
se spune c-ar fi fost demult, odată, Dumnezeu clădit în piatră, filosof înnourat,
părăsit şi demodat, între păsări anulat, pe pietre sanctificat,
un nebun versificat
***
alb, albastru, verde, roşu,
din pământ se-ntorc cu toţii, floare, noapte şi culoare, câini ucişi în faţa porţii
alb, albastru, verde, roşu,
cer blindat printre nuiele, dor cu mâini şi cu picioare, fără vânt, nici cer, nici stele
alb, albastru, verde, roşu,
galben, indigo sau negru, mor pământuri violete, cerul a rămas integru
(Final alternativ):
alb, albastru, verde, roşu,
când s-a săturat de rime şi poetul fără lume a dat vina pe albine
alb, albastru, verde, roşu,
lumea nu mai are sare, printr-o falsă ironie, vom muri toţi în picioare
Copyright Camelia Jula 2008
Si cum le spunea Boc, domnule …
“PD nu va face niciodata nici o alianta cu PSD. PD are interzis prin statut orice colaborare cu PSD. PSD este cel mai mare rau care (i) s-a intimplat acestei tari” – citatele sint la gramada, din diverse conferinte de presa. Spre amintire:
29.05.2005
„Noi trebuie să ne definim doctrina, iar apropierea de cea populară va fi simplă, deoarece în doctrina noastră de până acum se regăsesc elemente populare. Mai adăugăm câteva principii, oricum poziţia noastră a fost mereu de centru”, a comentat Boc faptul că atât el, cât şi Blaga, vor susţine moţiuni populare la congresul din iunie. El a reiterat ideea că preferă o întărire a doctrinei în sens popular decât social-democrat, pentru că nu se mai doreşte nici un drum comun cu PSD. (Emil Boc, in conferinta de presa la Cluj)
14.03.2007
„Prin decizia unilaterală de amînare a alegerilor pentru Parlamentul European, primul-ministru a declanşat o criză care, din nefericire, se adînceşte în fiecare zi. Îl avertizez public pe primul-ministru că nu va avea nici un succes în încercarea de a scoate PD din Guvern, ministru cu ministru. Dacă primul-ministru doreşte să facă acest lucru, trebuie să îşi asume răspunderea politică şi trebuie să decidă: cu sau fără PD la guvernare, respectînd procedurile parlamentare. Dacă primul-ministru doreşte o guvernare şi o alianţă cu PSD, trebuie să o spună repede şi explicit. PD nu a fost adus la guvernare de primul-ministru, ci dimpotrivă, premierul Tăriceanu este acolo unde este datorită PD, prin succesul fostului preşedinte al PD. PD are cel puţin aceeaşi legitimitate ca şi PNL să fie acolo unde este în momentul de faţă. PD va rămîne solidar şi consecvent cu promisiunile electorale pe care le-a făcut în 2004 şi care sînt reflectate în programul de guvernare. PD nu îşi va trăda alegătorii din 2004 pentru a face o alianţă, fie şi de conjunctură, cu PSD”. (Acelasi Boc, tot la Cluj, in celebrele sale conferinte de presa din sala de sticla de la Primarie).
22.05.2007
“PD intra la guvernare numai in urma alegerilor, fie ele anticipate sau la termen. Nu vom face guvern nici cu PSD, nici cu vreo alta formatiune politica si vom respinge orice viitor guvern. Pina la alegeri vom sustine orice motiune de cenzura. Acum, tinta noastra sint alegerile anticipate” (Emil Boc in Cotidianul)
Alte declaratii, si ale celor din PSD, in Cotidianul.
Ulterior, interdictia din statut a disparut … Injuriile s-au mai domolit, mai ales in campania electorala, cind tema “coruptiei” – care a adus victorie pentru Boc si ai lui in 2004 – s-a facut stravezie de-a dreptul …Acum, PSD este un “compromis rational” … Da, asta a ajuns din “cel mai mare rau care i s-a intimplat Romaniei”, “cel mai corupt partid”, “cel mai nereformat” etc.
Va e greata? Si mie. Ati mers la vot si ati votat PDL ca sa nu votati PSD? M**E. Asa se cheama, pe romaneste. Guvernare placuta, Iliescu vegheaza pentru toti.
Craciunul lor …
O initiativa a FRCCF, sprijinita de Monitorul de Cluj si de blogosfera, care merita cit mai multa sustinere si mediatizare. Citit detalii aici, la Radu.
FRCCF aduce Craciunul copiilor fara Craciun
Si o urare de bun-venit: lui Vasile, care si-a facut blog ca sa isi publice textele pe care altii se tem sa le mai publice
NU
Prima data cind am votat, in 1996, am facut-o trecind prin diverse aventuri ca sa imi recuperez buletinul ramas incuiat intr-o garderoba de la Casa de Cultura a Studentilor, unde mi se odihnea paltonul dupa un bal al bobocilor (de fapt, prima data votasem la locale, dar acolo nu s-a intimplat nimic notabil, sectia de vot era la doi pasi de casa, am fost cu ai mei … moment de familie ). Am votat cu PNTCD – ma rog, CDR – si am iesit in strada cu multi alti studenti din Cluj, cu steaguri, cintece, lozinci pline de speranta … Am baut vin, era noapte, frig, ne bucuram, cintam in camine, se facea dragoste in sala de lectura, portarii erau beti si ei …
N-a trecut mult si am inceput sa fiu scirbita de ce se alesese de votul meu si de noaptea aia frenetica.
A venit anul 2000 .. iar am votat, m-am dus la urne pina si in al doilea tur la prezindentiale, cind am avut de ales intre Iliescu si Vadim … am votat alaturi, anulindu-mi singura votul … dar era un protest. Am sperat, in cei 4 ani urmatori, ca voi putea sa pun stampila corect in 2004.
2004. Iar am mers la vot, iar am votat cu dreapta (cu dreapta romaneasca). Am o groaza de timbre pe buletin – am votat de fiecare data cind a fost cazul. Am votat la schimbarea Constitutiei, am votat la europarlamentare. Si ce-am obtinut? Ca iarasi mi-e sila de ce s-a ales de voturile mele.
2008. Am ales sa nu votez. Nu mi-e rusine sa spun asta si sa nu-mi veniti cu texte de genul “n-ai votat, nu poti comenta”. BA POT. Tocmai pentru ca de atitea cicluri electorale votez si iar votez si analizez si urmaresc politica … si niciodata nu m-am simtit reprezentata. Tocmai pentru ca, scriind atitia ani in presa despre politicieni si politica, am ajuns sa le stiu pe de rost “textele” si sa vad cum se negociaza pozitia presei la masa partidelor, mai ales in perioade electorale; am ajuns sa vad “cite parale” fac si unii, si altii, indiferent ca ii cheama “putere” sau “opozitie” (ca doar tot ei sint, schimba numai eticheta, asa cum fac boutique-urile de cartier cu produsele de anul trecut, ca sa para ca sint din colectia de anul asta).
POT, pentru ca am dreptul sa refuz sa imi acord timpul unor mascarici, idioti si frustrati, care, pe linga faptul ca imi cersesc votul cu lamentabile discursuri, ma obliga sa ma deplasez la domiciliul din buletin ca sa raspund rugamintilor jalnice pe care mi le-au aruncat de pe garduri, prin ziare sau pe la tv, pentru ca apoi, 4 ani, sa uite de mine (sa nu credeti ca, daca e uninominal acum, ei se vor schimba si le va creste brusc o constiinta sau vreun sentiment civic autentic).
POT sa stau acasa si am stat, pentru ca nu ma mai intereseaza. Din partea mea, oricine va iesi, lucrurile vor fi la fel de rele. Nu sint adepta raului mai mic si nici macar nu cred ca vreunul din actualele partide ar putea reprezenta un rau mai mic. TOATE sint la fel: nu au imaginatie (domnule Eckstein, dvs. faceti exceptie aici ), nu au coloana vertebrala, nu au mesaj, nu au coerenta, nu au nici macar bunul simt de a sti bine limba romana, nu au in ochi altceva decit dorinta apriga de putere, de stors bani din stat degeaba in Parlament, nu au cap, nu au muschi decit pentru a-si arunca unii altora diverse injurii sau pahare cu apa in fata … nu au nimic din ce as vrea, macar O DATA, sa votez cu inima impacata.
Nu am votat, in ciuda avertismentelor de genul “daca tu nu votezi, Romania neinstruita va vota pentru tine”. SI? Cind am votat noi, astia cu studii, vezi-Doamne, Romania instruita, atenta la politica, Romania care stie citi mai multe ziare, nu unul singur, care poate discerne dincolo de lozinci … ce s-a intimplat? S-a intimplat ceva? Pai impozit unic, am intrat in UE … si mai departe? Cam la atit se rezuma, cu adevarat. Iar asta cu intrarea in UE .. sa fim seriosi, n-are nici o legatura, oricum intram si asta o stiu din 2005, din gura staff-ului lui Olie Rehn.
De 12 ani imi irosesc votul. Prefer, de data asta, sa il pastrez pentru acel moment, daca va veni vreodata, cind voi avea cui sa il dau fara sa imi fie greatza.
Cind brazii infloresc … (II)
Valea Jiului vazuta de sus
A fost nevoie sa treaca aproape 10 ani de la ultima mineriada, a fost nevoie sa moara 12 oameni si alti 13 sa fie raniti, a fost nevoie sa urle de durere femei desfigurate de lacrimi pe ecranele televizoarelor, sa se deplaseze cite 3 – 4 echipe de la fiecare televiziune la mina Petrila si in Petrosani, a fost nevoie de toate astea pentru ca minerii din Valea Jiului sa fie priviti, din nou, ca niste oameni care coboara sub pamint si mor acolo, pentru ca in termocentrale sa existe carbune. A fost nevoie de toate astea pentru ca amintirea lui Cozma sa dispara de pe harta Vaii Jiului (desi nu cu totul), a fost nevoie sa se zguduie pamintul, sa isi ia plata, pentru ca Romania sa se intrebe ce face cu minerii ei, cindva atit de mindri si de laudati.
Daca cititi rindurile astea si nu sinteti de prin Vale, e de inteles de ce ar putea sa vi se para patetice si inutile. Insa pentru noi, cei care avem legaturi cu aceasta zona, ce s-a intimplat la Petrila face parte din chinul vietii de sute de ani, de cind mineritul a devenit, acolo, principala activitate. Mina Petrila este chiar cea mai veche din Valea Jiului. Si pentru ca ieri va spuneam despre legenda cu brazii care, atunci cind infloresc in mina, inseamna moarte sigura … sa va mai spun, pe scurt, o poveste petrileana, din mina, culeasa tot de I. D. Sirbu.
Povestea spune cum un miner, care intra zilnic in sut greu, a gasit un sobolan acolo, in galerie, pe care, incet-incet, si l-a facut prieten … i-a dat de mincare mereu cite ceva din merindea lui pusa de sotie la pachet … azi o bucatica de piine, miine putin parizer si tot asa. Nu o data, sobolanul l-a avertizat unde erau zonele mai periculoase (stiti ca sobolanii au un miros extrem de dezvoltat al pericolului si fug primii cind e vorba de ceva rau). Dar, intr-o buna zi, minerul nostru a fost prins de prabusirea unei galerii si, alaturi de el, si sobolanul, prietenul sau.
Finalul cred ca il stiti. Sobolanul a fost cel care l-a mincat pe miner si nu invers.
Cind brazii infloresc in minele din Valea Jiului
12 morti si 13 raniti in exploziile de simbata de la Mina Petrila. De departe, pare o stire tragica si atit. Pentru mine, e de aproape. Am crescut in Petrosani – Valea Jiului, am inca buletin de Petrosani, este una din casele mele – cea in care am facut scoala, in care mi-am facut prieteni pe viata, mi-am trait adolescenta si am invatat toate lucrurile importante pentru cei 18 ani pe care ii aveam cind am plecat de acolo. Nu mi-a fost niciodata rusine sa spun de unde vin, desi in 1996, cind am “aterizat” in Cluj, a fi din Valea Jiului era un stigmat. Mineriade, mineriade, Cozma, mineriade … asta era tot ce se stia despre acest loc. Am intilnit clujeni ce pareau cu capul pe umeri, dar credeau ca in Petrosani minerii te asteapta la coltul strazii sa iti dea cu bita in cap.
Si daca trec tot mai rar prin zona, ceea ce se intimpla acolo ma afecteaza. Ieri au fost doua explozii la mina Petrila, subiect care tine si acum jurnalele de stiri. Au murit oameni. Dezastrul e cu atit mai mare cu cit, se pare, se stia de acumularile de gaz, dar oamenii, totusi, au fost lasati in mina. Bunicul meu a lucrat, pe vremuri, in mina de aur de la Gurabarza, iar unchiul meu a fost inginer chiar in Valea Jiului, la mina Dilja, pina la momentul unui accident (in mina) care l-a scos din cimpul muncii mineresti (acum lucreaza in alt domeniu).
Accidentele, exploziile in minele din Valea Jiului sint frecvente – de multe nici nu se aude la stiri, pentru ca nu au victime. Ca sa va faceti o idee:
- 1872 – cea mai mare explozie de pina atunci, la mina Deak din Petrila
- 1893 – primele statistici: un miner din trei sufera din cauza accidentelor din mine
- mai 1919 – Vulcan, 8 morti
- aprilie 1922 – Lupeni, 82 de morti
- noiembrie 1980 – Livezeni, 53 de morti
- februarie 1982 – Petrila, 14 morti
- septembrie 1982 – Paroseni, 15 morti
- martie 1986 – Vulcan, 17 morti
- septembrie 1989 – Vulcan, 29 de morti
- decembrie 1989 – Lupeni, 9 morti
- iulie 2001 – Vulcan, 14 morti
- februarie 2002 – Vulcan, 3 morti
- ieri, Petrila, 12 morti
Si sint doar citeva dintre exemple – cele considerate mai grave (daca doriti si sursa – cartea “Calatorie prin virstele Vaii Jiului”, scrisa de inginerii Ion Velica si Carol Schreter – acesta din urma fost primar al Petrosaniului, decedat – carte citata intr-o lucrare pe care am scris-o despre minerii Vaii Jiului in vremea facultatii).
Am crescut alaturi de copii de mineri si am fosti colegi de liceu care acum lucreaza in mine, in Vale. Viata lor, dincolo de etichetele puse de-a lungul anilor de media (vinatori de salarii mari, atentatori la siguranta nationala), este in intuneric, alaturi de sobolani, de utilaje mai batrine ca ei, prin galerii sustinute de birne vechi, ce pocnesc din minut in minut … Din toata truda asta zilnica, constant amenintata cu moartea, s-au nascut, in vreme, legende, culese de scriitorul Ion D. Sirbu si publicate intr-un volum numit “Povestiri petrilene”.
In memoria minerilor morti ieri, parafrazez una dintre ele, intitulata “Cind brazii infloresc” …. (ca sa intelegeti semnificatia: birnele care sustineau galeriile pe vremuri erau din lemn de brad – de fapt, si azi – si, cind presiunea unei galerii care urma sa se prabuseasca era din ce in ce mai mare, lemnul de brad pocnea, desfacindu-se in niste muguri, astfel incit parea ca intreaba birna infloreste … dar acele flori erau semnul sfirsitului pentru cei care apucau sa le vada).
Povestea spune
cum cinci mineri au fost prinşi de o prăbuşire, într-o galerie, şi şi-au dat seama că nu mai au cum să fie salvaţi. Cel mai bătrân dintre ei le-a propus să înfrunte moartea cu demnitate, iar, în aşteptarea ei, să spună fiecare cel mai frumos moment din viaţa lui … şi astfel să îşi stingă lumânarea din lampă. El, bătrânul, a spus că cea mai frumoasă clipă a fost aceea în care şi-a văzut familia adunată în jurul său, şaizeci de membri, exact câţi ani avea şi el. Un altul a spus că cea mai minunată clipă pentru el a fost ziua în care a ieşit din închisoare şi a hrănit un miel. Al treilea a povestit cum a cunoscut prietenia adevărată, care i-a salvat viaţa. Penultimul, mai tânăr, şi-a adus aminte de copilul său nou-născut. Iar ultimul, un copil de 16 ani, tăcea. Într-un târziu, şi-a ridicat privirea şi a spus:
“Cea mai frumoasă clipă din viaţa mea e cea de acum … fiindcă acum am cunoscut şi eu ceva mare şi cumplit: Moartea.
Şi spunând acestea, suflă în ultima lumină ce mai ardea” …
- (credit foto: Daniel M., AFP)
- PS: Va invit sa cititi si http://valeajiului.blogspot.com/
La scaldat
Toamna trecuta …
Singur, fara griji
Fa-mi loc si mie
Gramada la scalda
Chat printre stropi
Asa i-am lasat
Toamna asta fintina s-a schimbat, a devenit muzicala … Porumbeii invata arii de opera in timp ce fac dus
