Mi-au furat Timisoara. Nu vreau sa le-o las.
Astazi, pentru prima data in viata mea, m-am uitat la OTV. Am citit pe Internet despre ce se intimpla la Timisoara. Am vrut sa vad imagini. Le-am gasit doar pe OTV. Si nu pot sa cred ca am ajuns sa traiesc asa ceva … nu pot sa cred asta nici ca jurnalist, nici ca si simplu cetatean.
M-am nascut in Timisoara. Nu am apucat sa o descopar prea mult, pentru ca tata a fost mutat cu serviciul in Valea Jiului. Astfel, am 2 simboluri antagonice care imi marcheaza viata: Timisoara, locul de unde a pornit libertatea cu care ne laudam azi si Valea Jiului, locul de unde au pornit minerii, la chemarea lui Iliescu (da, i-am vazut plecind de sub geamurile blocului, prima oara, a doua oara, a treia oara … a patra oara eram deja in Cluj).
Timisoara nu am vazut-o in decembrie ‘89. Am primit un telefon atunci, de la finii nostri din acest oras, un telefon care a apucat sa spuna atit: “Nasa, spune-i lui nasu’ sa nu traga in oameni!”. Atit. Si convorbirea s-a intrerupt. Mama ramasese cu telefonul in mina. Mi-o amintesc si acum. De tata deja nu mai stiam nimic de multe zile. Era consemnat la cazarma. Tata a fost ofiter si era comandatul garnizoanei de jandarmi din Petrosani.
Nu a tras in oameni. A fost chiar omul datorita caruia nu s-a tras un foc in Valea Jiului, nici macar din greseala. Dar asta e alta poveste. Tot ce stiam noi, dupa acel telefon, era ca la Timisoara se intimpla ceva si “ceva”-ul acela era important si era raspunsul la rugaciunile bunicilor care ascultau Europa Libera.
Aveam 12 ani. Eram in vacanta de iarna si mersesem la scoala, sa studiez la pian (din pacate, nu aveam instrument acasa, asa ca studiam unde puteam). Am venit de la pian dupa o sonata foarte reusita, am ajuns in fata usii si abia am apucat sa bag cheia in broasca … mama a si deschis, era livida. Era 21 decembrie. De atunci au trecut (azi – miine) 20 de ani.
Mi-am iubit mereu Timisoara. Nu am inteles totul atunci, la 12 ani, dar am cautat sa inteleg mai tirziu. Poate am fost privilegiata sa am familie acolo, oameni care mi-au spus altfel de lucruri decit cele aflate la tv sau scrise prin ziare. Poate am fost privilegiata sa am un tata care a lucrat in fortele armate si care a stiut mai multe decit putea spune public.
Mi-am iubit Timisoara, desi am ales sa vin la Cluj ca studenta. Fratele meu, in schimb, a mers acolo. Si azi, cu un tupeu care ma lasa siderata, EI mi-au furat Timisoara. Sau cel putin asta au incercat sa faca. Dar manifestarile oamenilor, care au iesit in piete, arata ca NU au reusit.
Pentru gestul lor, duminica am sa ma duc la vot. Nu eram hotarita, dar m-au hotarit. Timisoara mea, Timisoara familiei mele, Timisoara punctului 8 nu poate fi furata in halul asta de relicve comuniste. Am asteptat 20 de ani pentru asta? Pentru televiziuni manipulate, pentru jurnalism lipsit de coloana vertebrala, pentru ca Iliescu sa aiba obrazul sa confiste Timisoara?
Citesc (tot pe internet) ca au iesit in piete, dupa Timisoara, si Brasovul, Bucurestiul, Clujul. Era cazul. Ma duc si eu.
O dedicatie pentru Iliescu, Geoana, Antonescu si cei din jurul lor:
De ce nu poate fi Mircea Geoana presedintele Romaniei
*a nu se interpreta in favoarea vreunui candidat, ca oricum eu nu ma duc la vot decit ca sa mi-l anulez.
De ce nu poate fi Geoana presedintele Romaniei?
Este simplu: nu il cheama “escu”.
In martie 2005, publicam, in Ziua de Cluj (proaspata, la vremea aceea si deschisa opiniilor scrise si de redactori, nu doar de editorialisti), un material preluat si de Hotnews (care se numea altfel pe atunci). Materialul era intitulat “Dinastia prezidentiala: 40 de ani de Escu”. Va redau citeva fragmente:
“Decebal Necsulescu, Traian Necsulescu, generalul Stamatescu, Platon Stamatescu … 4 personaje dintr-o piesa de teatru. Celebra, de altfel, tocmai pentru ca se numeste „Escu”. Si pentru ca vorbeste despre politica, despre traseismul politic, despre incrancenarea pentru a obtine vreo pozitie privilegiata in politica, despre moravuri politice. (…) Intre piesa de teatru (ce apartine unui cunoscut „escu”, Tudor Musatescu) si linia de presedinti ai Romaniei s-a creat o interesanta paralela: de 40 de ani (n.a.: acum 45), romanii au, drept presedinte, cite un „escu”: Ceausescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu. Nici o alternanta, nici o variatie. (…)
In timpul primului „escu”, am trait cu teme facute la lumanare, cozi la paine, calorifere reci, frica parintilor de a avea telefoanele ascultate, mersul la biserica pe ascuns, ratii si multe altele.
Al doilea „escu” ne-a invatat ca „meandrele concretului” ajuta foarte mult la pacalirea poporului, iar „sinergia faptelor” il propulseaza tot pe el in frunte, cu tot cu metehnele comuniste si limbajul de lemn. (…)
Al treilea „escu” a avut profil de voievod, dar a sfarsit cu porecla de dobitoc. Si putina cerneala in barba. Pe vremea lui, frica s-a mutat la buzunare, unde banii nu mai faceau fata nevoilor.
Al patrulea „escu” a venit, parca, firesc in linia acestei dinastii, unde nu vad cum si-ar fi facut loc un Vadim sau un Nastase. Nu suna bine, pe buletinul de vot. N-are lipici.
Asa ca toti cei care aspira la sezutul prezidential ar trebui sa faca modificarea de rigoare in buletin.”
Ok, acum e clar? Mircea Geoana nu poate fi presedintele Romaniei pentru ca nu il cheama cu “escu”. Daca isi doreste asa de mult scaunul cu pricina, ar fi trebuit sa isi puna in buletinul de vot numele Geoana Mirciulescu. Dar cum nu a facut asta, ramine alegerea intre Antonescu si Basescu.
Dupa cum spuneam la inceputul postului, nu tin cu vreunul sau altul din candidati. Nu ma intereseaza votul de duminica decit dintr-o singura privinta: daca ajung la el, sa mi-l anulez cu buna stiinta, in semn de protest fata de momentul prezent si de ultimii 20 de ani. Care nu au decurs asa cum mi-am imaginat. Urmatorii 20 sau citi vor mai fi, pentru mine, vor decurge cum imi doresc eu. Dar nu in Romania.
Finalul articolului din 2005 era acesta:
“De la atita strigat pe stadioane „Ceausescu, Ceausescu”, am ramas cu stereotipul in minte. Si il repetam, in mod democratic, de data asta, la fiecare patru / cinci ani. Invariabil, particula „escu” ramine, indiferent pe cine are in fata ei.”
Ce au insemnat ultimii 5 ani de “escu”? Stiti si voi. Nu cred in sondaje de opinie, asa ca, pina duminica, nu stiu daca, si acum, alegerea va fi intre doi “escu” sau va scapa, prin minune, o geana de “Geoana” pe lista pentru turul II.
Indiferent care vor fi finalistii, duminica voi reactualiza un alt material de opinie, scris inainte de prezidentialele din 2004. L-am scris cu suflet atunci si acum constat ca l-am scris degeaba.
O parte din mine crede, inca, in ceea ce am scris atunci. E partea care, atunci cind voi pleca, va suferi putin. Dar foarte putin.
30 plus 2
Episodul dupa 30 a ajuns la 32. Azi. Da, e ziua mea. Prima zi aniversara pe care o petrec fara tata. Fara sa sune. Fara sa ma trezesc cu un cadou surpriza.
Nu pot sa nu ma gindesc la el, chiar daca restul familiei si prietenii se gindesc azi la mine … si telefonul suna de dimineata, tot suna … Dar azi, fara tata, nu mai e la fel. Dorinta de ziua mea, acum, e ceva ce nu se mai poate implini.
Dincolo de tristete, e o zi frumoasa de septembrie, putin cam rece, albastra, asa ca mine, la finalul careia ma asteapta un tort original, o seara cu fetele si multa dragoste. Ce pot cere mai mult? 
Dor de tata
Tata, asa cum l-am vazut prin ochiul aparatului foto
Sarut mina, tata. As vrea sa vorbesc cu tine, dar de trei saptamini nu mai esti in aria de acoperire a retelei Vodafone. Doar numarul tau mai este. Tu, insa, ai plecat.
Moartea, tema aceea poetica eterna, despre care am scris cindva, m-a vizitat acum trei saptamini. Insa nu a venit direct la mine, ci s-a dus la aproape doua sute de kilometri distanta. A batut la usa lui tata, iar tata i-a deschis. Si EA n-a mai vrut sa plece singura.
Mi-am promis ca voi scrie, ca o forma insuficienta de eliberare (dar, totusi, un artificiu de alungat durerea), atunci cind nu voi mai plinge de fiecare data cind imi amintesc de tata si de faptul ca nu il mai am. M-am mintit singura. Nu pot sa nu pling. Pling si acum, chiar daca fiecare rind scris pare o descatusare.
Nu mi-am imaginat vreodata urmatorii 20 de ani fara el alaturi de mine, de mama si de fratele meu. Dar niciodata nu ne imaginam asa ceva. Parintii sint eterni, ii luam drept ceva ce ni se cuvine pentru cit mai mult timp.
We take our parents for granted. Si, brusc, cind pleaca, descoperim tristetea. Tristetea aceea de care ei au incercat mereu sa ne fereasca. Tristetea care face, cliseic, dar prea adevarat, ca nimic sa nu mai fie la fel.
Sarut mina, tata. Sper ca esti un spirit liber acum, ca poti face tot ce ti-ai dorit, toate calatoriile visate, ca nu mai exista granite si oprelisti pentru tine. Sper ca ai aflat raspunsul la toate marile noastre probleme de discutie din atitia ani, despre tainele omenirii. Sper ca o sa te pot visa, in curind, asa cum ai fost intotdeauna: un cautator neobosit al esentei vietii, in toate formele ei stranii si frumoase.
Sper ca, intr-o manifestare eliberata de vreo religie, esti inca alaturi de noi si stii … stii tot ce am fi vrut sa iti spunem si nu am mai apucat. Stiu ca nu te superi pentru ca scriu despre tine (intotdeauna ti-a placut cum scriu) … e tot ce mai pot face, acum, pentru a nu uita. Cei care te-au cunoscut (si sint sute, poate mii) au plins alaturi de noi. Cei care nu te-au cunoscut, au, la rindul lor, parinti. Si poate ii vor suna mai des. Ori se vor gindi mai mult la ei.
Din toate versurile pe care le stiai si pe care mi le spuneai cind eram mica, cel mai mult iti placea sa imi dezvalui cosmosul Luceafarului. Imi doresc sa fii, acum, acolo, dincolo de cercul strimt, intr-un zbor la care ai visat de cind erai copil.
Imi doresc sa nu uit vreodata tonul vocii tale si povestile din noptile de vara, pe prispa de la Lunca, cu berea rece intre genunchi. Imi doresc sa putem sta, cu mama, Dorin si Ciprian, sa spunem snoave despre tine cu un zimbet trist, dar zimbet, pe buze, pentru ca asta ne-ai invatat sa facem: sa avem mereu un zimbet in coltul gurii, indiferent cit e de greu.
Tata, mi-e tare dor de tine. Duminicile mele nu vor mai fi la fel niciodata. Sarut mina si zbor usor, oriunde ai fi …
De dincolo. Consideratii despre jurnalism
Acum citeva luni, Radu (se) intreba ce inseamna constiinta in presa. Daca vorbim de presa din Romania, cred ca inseamna motivul pentru care o parasesti.
Constiinta, in meseria asta, e instabila. Pentru cei mai multi dintre ziaristii pe care i-am cunoscut in 5 (plus 2) ani de jurnalism. “Nu as scrie niciodata asa ceva” devine “Am scris, dar n-am avut ce face, altfel ma dadea patronul afara”.
Nu vreau sa generalizez. Constiinta mea a avut principii simple, cind am intrat in presa:
- nu accept ca un text scris de mine sa fie semnat si de altcineva, daca nu a contribuit la el (si reversul, daca am lucrat doi la un material, sa ni-l asumam amindoi).
- nu accept sa mi se modifice un text si sa fie semnat tot cu numele meu, ulterior (situatii intimplate in 2004, in campania electorala si in 2005. In 2004, a fost vorba de un fost “mare stab” de presa, care mi-a macelarit un material pe principiul – lui – ca el stie mai bine personajele implicate si dedesubturile. Consecinta: materialul a fost semnat cu litere puse la intimplare).
- nu accept sa nu mi se publice un material decit pe criterii esentiale (ca nu e bun, nu e documentat, nu e obiectiv, dar nu pentru ca “ar deranja” pe unii si altii)
- nu accept sa mi se impuna un subiect “fabricat” si “musai de pus in ziar”, al carui scop e sa convinga pe cineva ca e bine sa dea bani prin publicitate.
Mai sint si altele, dar nu ma apuc sa le insir pe toate … rezumind, ar fi vorba de lucruri care tin de 7 ani de acasa, de o buna educatie si de respectul pentru adevar (in fond, asta e esenta jurnalismului, nu? sau cel putin asta ar trebui sa fie).
Ce mi-au adus aceste principii: doua demisii, munca la BBC pina la finalul activitatii redactiei din Romania, directoratul editorial al unui ziar de limba engleza, colaborari cu publicatii locale si nationale diverse, o imagine buna (cel putin asa mi se spune ), usi deschise cam peste tot, chiar relatii (da, oricine zice ca lucrind in presa nu iti faci relatii minte cu nerusinare). Oferte de la alte institutii media din Cluj si angajari in alt domeniu fara sa depun o cerere de slujba. Multe dureri de cap si intrebari, alegeri uneori dificile (sa vedem citi pot spune cu mina pe inima ca i-au spus sefului in fata “nu voi scrie acest material, pune pe altcineva sa il scrie daca il vrei musai, dar eu nu o voi face”). Multe ore de munca, uneori in van, dezamagiri (schimbarea titlului unui material in asa fel incit sa serveasca interesului de moment al ziarului si altele, si altele).
Ce a facut constiinta mea anul trecut, cind si-a dat seama ca nu mai are loc in presa din Cluj si din Romania, in general? A spus, simplu, stop. Nu mai vreau. Nu asa. Nu accept sa scriu pentru publicatii gen “Click” doar pentru ca asta vine la pachet cu o publicatie de alta orientare si “asa se cere”. Daca voiam sa fac tabloid, faceam de la bun inceput, nu stateam la BBC pina a tras obloanele.
Asa ca am plecat. Simplu. Pot si stiu sa fac si altceva, ce nu stiu, invat. A ramine in presa pentru ca nu ai alta solutie sau esti prea comod sau fricos sa incerci altceva este unul din motivele pentru care presa noastra e asa cum e …
Nu mai citesc ziare decit in diagonala, pe internet, vad titlurile si mi-e de ajuns. Stiu cum se fabrica. La fel cu stirile la tv … prefer sitcomuri, macar ma fac sa rid, dar talkshow-urile de pe Realitatea ori Antena ma faceau sa pling (sa pling pentru ca acum 7 ani am decis sa ma intorc in tara, in loc sa stau bine mersi unde eram). Gasesc bloguri mai bune decit ziarele si materiale mai frumoase si mai bine scrise pe ele decit in presa.
Mai citesc articole din domeniul in care lucrez acum (care nu sint foarte dese) si imi permit sa ma minunez de nebuloasa in care ma invirt, alaturi de voi, de societatea noastra … aaa, deci cum o sa luam noi pensia peste 30 de ani? Sau, oare, hmm, va mai exista pensie peste 30 de ani? Sa imi fac griji de pe acum ca voi avea un copil intr-o buna zi si poate il bate cineva la scoala si il lasa infirm pe viata ori sa ma gindesc la asta atunci cind va suna telefonul de la politie sau spital?
Nu cu mult timp in urma, eram atit de implicata in viata orasului, a societatii, stiam tot ce se intimpla, si la noi, si peste hotare, ascultam stirile toata ziua, urmaream emisiuni, citeam politica, chiar comentam politica, cercetam, dezvaluiam, credeam in ceea ce faceam … Reversul era acesta: cu cit stiam mai mult si intelegeam mai multe, cu atit nu mai voiam sa stiu. Plus dureri de cap.
Acum am ales sa selectez informatia. Nu ma mai intereseaza politica. Nu mai cercetez, nu ma mai bat pentru a dezvalui. Cindva, visam sa spun lumii lucruri importante. Din tot ce imi arata google ca am spus in ultimii ani, prea putine lucruri sint cu adevarat importante, peste timp. Am uitat sa scriu cu adevarat (parca Ion Cristoiu a fost cel care a spus ca ziaristul ucide scriitorul, cam are dreptate), am pierdut sentimentul placerii de a scrie, cind aveam zile in care scriam 10 – 15.000 de semne (pagini de informatie sau presupusa informatie, care a doua zi oricum avea sa fie uitata).
E frumos sa fii jurnalist. Daca poti sa fii sincer, daca poti sa iti pastrezi principiile, daca poti sa nu iti lasi constiinta acasa ori la usa biroului, ci sa o iei cu tine in redactie, pe teren, la sedinta cu sefii si sa faci uz de ea. E frumos sa fii jurnalist atunci cind crezi. Dar asta era demult, pe vremea cind jurnalismul era o chemare, nu un refugiu sau o afacere redusa la cine detine mai multa influenta.
In profesia asta, parcurgi destul de repede lucrurile si iti dai seama cum sta treaba. Nu iti trebuie zeci de ani pentru asta. Problema e ce faci cind ti-ai dat seama: daca alegi sa ramii (desigur, circumstantele sint diferite la fiecare caz), constiinta ta va fi tot mai flexibila, se va transforma in guma sau vei fi extrem de nefericit, de singur, de suparat pe viata si vei deveni alcoolic, vei face ulcer si vei scrie ce trebuie sa scrii ca sa iti intretii familia. Sau poate asa esti croit si iti place. Exista si exceptii, dar, desigur, ele doar confirma regula.
Daca alegi sa pleci, cei ramasi vor spune ca nu ai suportat presiunea, ca poate nu erai facut pentru meseria asta sau ca te-ai vindut pentru bani mai multi unei alte meserii. Te poti simti dezradacinat, poate vrei sa te intorci sau iti lipseste emotia, acel “thrill” pe care ti-l da asteptarea aparitiei materialului pe care l-ai scris. Sau poate esti fericit ca acum poti sa alegi ce sa crezi, stiind cum ajunge informatia la tine, ca simplu cititor.
E atit de usor, acum, cind privesc de dincolo, sa pot alege.
Cineva, nu mai stiu cine, spunea ca nu poti sa critici ceea ce nu cunosti. Cred si eu asta. Tocmai de aceea pot sa vorbesc despre jurnalism, tocmai de aceea pot sa vorbesc despre universitatea pe care am terminat-o sau despre poezie. Sint lucruri pe care le cunosc. Nu pot vorbi despre minerit decit din perspectiva oarecum indirecta si nu as vorbi niciodata despre industria piinii, cita vreme nu am habar cu se maninca.
Una din probleme, la presa noastra, este ca are impresia ca poate vorbi despre orice, chiar daca abia a citit un comunicat de presa sau a pus 2 – 3 intrebari despre metoda obtinerii aurului prin cianurare si gata, sintem experti! Documentarea si specializarea sint doua chestiuni vitale jurnalismului si care lipsesc cam cu desavirsire din cel romanesc (din nou, exista exceptii, care sa confirme regula).
In ultimii ani, asa-zisele facultati de jurnalism din Romania au devenit suprapopulate – toata lumea se viseaza jurnalist, cum pe vremuri toata lumea voia la Politehnica, acum toti se vor la televizor, de parca, daca nu apari pe sticla, nu existi. Imi pare rau pentru toti actualii si viitorii studenti la jurnalism. Sint doar o masa buna de ingrosat nivelul taxelor la universitati.
Vedeti, sint multe de spus … prietenii imi zic “scrie, scrie pe blog, scrie o carte”. Sa afle si altii. Ii va ajuta cu ceva daca vor afla? Stiind, vor putea sa cearna, vor vrea sa faca asta?
Dorinta de a spune lumii lucruri a ramas. O am de cind ma stiu si dezamagirile din presa nu au ucis-o. Nu jurnalistul face omul, ci omul face jurnalistul.
România din acceleratul 1746
CFR Romania
Plec la Bucureşti cu acceleratul 1746, care vine de la Satu Mare. În Cluj, nimeni la coadă. „Nu am la clasa I”, mă informează cucoana de la casa de bilete. Ce să fac … iau la clasa a II-a. Deşi bănuiesc ce mă aşteaptă, că nu au trecut chiar aşa de mulţi ani de cînd aveam bani numai de accelerat ca să merg acasă. În tren, îmbulzeala clasică, mirosuri grele şi culoarul plin de romi care fumează şi stau pe bagaje. Cînd ajung în compartiment şi dau să mă aşez, ridic un nor de praf din banchetă. E aşa de gros, că se văd particulele cu ochiul liber. Ba le simt şi cum se pun pe mine. Draperia nu se prezintă mai bine şi mă feresc să o ating. Mizerie cruntă pe jos, iar geamurile arată de parcă nu ar mai fi fost spălate de la facerea lor.
“N-o las, ca să fie virgină”
Femeia din faţa mea îmi spune brusc că „îi place de ochii mei, că seamănă cu ochii la fata ei”. Mirarea de pe faţa mea e cît de poate de naturală: n-am mai văzut romi cu ochi albaştri. Dar femeia nu mă lasă să mă mir cu voce tare: „Da, am doi copii, unul e rom aşa ca mine, negru la piele, dar fata e albă şi cu ochi albaştri şi păr roşu, că aşa şi-l vopseşte. Mi-a dat Dumnezeu doi copii diferiţi şi nu ştiu de ce, că nu mi-am înşelat bărbatul”, îmi explică femeia. Ca să nu par că aş bănui-o de aşa ceva, zic că poate a avut bunici mai albi şi de aia. Femeia îmi aprobă explicaţia bucuroasă: „Da, a avut o străbunică aşa piele albă, că era română”. Mister dezlegat. Însă femeia trece la alt subiect. „Fata mea se vopseşte roşu la păr. Nu-mi place, da’ ei da. I-am zis să îşi facă castaniu şi cu şuviţe blonde, că e la modă. Nu vrea. Are 14 ani şi îşi face unghiile toată ziua, are unghii frumoase. A vrut la liceu, da eu nu o las. Acolo te pierzi de cap, te învaţă prietenii la prostii, dacă pune vreun băiat mîna pe ea? Am dat-o să repete clasa a opta ca să nu o dau la liceu”. Întreb dacă fata a avut medie bună. „Peste 6, că nu a repetat niciodată nimic. Da’ acu am dat-o eu înapoi. I-am zis că e ca să înveţe mai bine şi să ia medie mai mare şi atunci o las, da am minţit-o. N-o las”. Îi spun că tot va trebui să o lase, că doar n-o s-o ţină toată viaţa acasă. „Ba o ţin. Fac eu totul pentru ea. Nu am lăsat-o nici la tabără niciodată. Nici la privatizat nu merge, să cumpere ceva. Eu merg. Şi dacă am ceva pe foc şi ea vrea un suc sau băiatul o ciocolată, opresc focul şi mă duc eu. Dacă păţeşte ceva cînd trece drumul? Dacă e să plece, să se mărite cu unul cu bani. Care să nu tragă prea tare de ea, că să îi facă copii şi din alea”. Povestea cu lăsatul la liceu se întinde, mai intră şi alţii în conversaţie. Pînă la urmă, femeia aduce argumentul suprem: „La noi e mare ruşine să nu te măriţi virgină. Dacă merge la liceu şi nu mai e, atunci eu trag ruşinea pentru asta, că nu am ştiut să o cresc”. Cerc închis, fata de rom cu piele albă nu va merge niciodată la liceu ca să nu facă sex.
Mahalaua conectată la Internet
Romii din vagon, vecinii mei de compartiment, sînt dintr-o mahala din Ploieşti. Vin de la un festival de la Baia Mare. Sînt comercianţi. Bagajele uriaşe sînt pline cu marfa pe care nu au reuşit să o vîndă. Femeia se plînge cît e de greu. „Eu n-am muncit niciodată. M-a ţinut mama, apoi m-am măritat şi m-a ţinut bărbatul. Da’ pe bărbat l-au dat afară din servici şi acu umblăm să vindem jucării prin ţară”. Îmi explică sfătoasă că pleacă joia din Ploieşti spre te miri ce colţ al ţării şi se întorc duminica, lunea uneori. Unde mergeţi?, întreb. „Peste tot în ţară”. Pentru că timp de 15 minute m-a tot încredinţat că nu fac comerţ ilegal şi merg numai la tîrguri, o întreb cum află de tîrguri. „Din ziare şi de pe internet”, spune nonşalant femeia. „Şi de pe teletextul de la televizor. Băieţii intră pe internet, vede unde e festival, apoi dă telefon la primărie ca să verifice şi plătim locul, trimitem prin fax hîrtia şi pe urmă mergem”. Explicaţia ei naturală mă lasă fără glas. Internetul nu îşi avea locul în mahalaua pe care mi-o tot descrisese. Schimb subiectul şi o întreb ce fel de romi sînt ei, ce meşteşuguri au, cum de trebuie să facă comerţ cu jucării (nu de ei lucrate) ca să supravieţuiască. „Nuuu sîntem meşteşugari. Noi n-avem nici un meşteşug, cum sînt ăia, aurarii sau căldărarii. Noi sîntem romi romanizaţi”, zice femeia mîndră. „Sîntem ca voi, nu ştim să facem nimic, numai că sîntem mai amărîţi”.
Romul şi românul
Pînă la Ploieşti, am aflat şi cum a fost în campania electorală la ei în mahala, cum au venit Băsescu şi Năstase cu concerte şi bere, cum „i-a dus” cu autobuzele la cuvîntări şi la concerte, cum l-au văzut pe primar coborînd în mahala, pentru prima şi ultima dată, „şi dacă mai vine acuma cu pietre îl luăm”, şi cît de bine ar fi să fie capitala României la Timişoara. Că acolo e frumos şi curat şi oameni cu bani. Ar vrea şi locuri de muncă, doar au venit ONG-uri la ei, multe, dar toţi „le dă hîrtii”, nu locuri de muncă. „Avem băieţi care e sudori, şoferi, mecanici, ştie meserie. De ce nu îi ia nimeni? Avem ospătari. Dar cine ia un rom să îl servească la masă? Tot românul are loc în faţă!”
(material scris in toamna anului 2005, imediat dupa Ploiesti, in tren – la Ploiesti s-au dat jos vecinii mei de compartiment. Publicat doar pe blogul Yahoo360. Acum si aici .
“Poezie? Saracie … un vis searbad de motan …”
Daca pe la sfirsitul secolului 19 asa era, oare cum o fi azi? Sa lasam criticii sa raspunda la asta si noi sa scriem…
Pentru doritori, gasiti aici si aici alte poezii, postate cindva, la inceputurile acestui blog
La desert, avem “cujetari” din epoca pre-presa:
Printre porti
***
nu spuneai tu că ochii mei ţi se păreau oglinzile retrovizoare ale sufletului tău? nu spuneai tu că noaptea îmi păşeşte pe sprâncene şi alunecă arcuit cu tine în somn? nu spuneai tu că te împiedici de soare când îmi ciufuleşti părul?
a, şi mai spuneai că ţi-ai pierdut inima în mine şi tot intrai după ea, tot intrai după ea, de sute, de mii de ori, căutând-o.
şi pe când îmi spuneai toate astea, te-ai împiedicat de un şiret desfăcut la pantof; te-ai aplecat să îl legi
nu te-am mai văzut
***
ieri a fost noapte toată ziua
măturam printre lucruri vechi, rupeam hârtii rămase de mult, am aruncat nişte brăţări şi o inimă de argint fără poze, cutii goale, un rimel, cursuri
ieri, toată ziua, cât a fost noapte, telefonul nu a sunat
după aceea, mi-ai trimis un mesaj „sunt cu tata la o bere liniştită”
atunci am ştiut că se înnoptase şi puteam să ies să-mi duc gunoiul
***
antispaţiul dintre noi îmi creează o stare de nelinişte, diluată câteodată de consistenţa vreunui sms ce-mi taie genunchii, dar rămâne în telefon
antispaţiul la care mă supui mă obligă să gândesc, printre lacrimi, asupra componenţei noastre organice devastată hormonal
antispaţiul prin care mă testezi mă face să mă întreb unde drac’ mi-am pus de data asta sufletul de l-ai găsit aşa uşor
totuşi, tot pe motiv de antispaţiu, iau în continuare anticoncepţionale
2008. Copyright Camelia Jula
Anti-poezie versus anti-politica
Politice
***
nebunii se-ndemnau pe rând ca să ajungă la tribună; plutea prin aer iz de mătrăgună, se tot trăgeau pe sfori în sus gândacii – murind de moarte bună – ne-mbolnăveau cu fiecare treaptă pe care câini urlau la lună
***
când mă culc cu iluzii, nu simt nici dureri, nici amnezii, mă pierd, sănătos, prin confuzii; încerc să-mi adorm intelectul (de pat îmi leg mâna când una, când alta să tacă să scrie doar una)
miros a război de picioare – sunt o tară – ideile mă înconjoară degeaba …
simptome am numai de moarte trec prin lume subtil, nefiresc, împrăştiu sămânţă perfid
Versificatii
***
despre plecarea cailor unii au spus că s-ar fi datorat unor schimbări de climă
alţii au dat vina pe o molimă care ar fi făcut, după spusele lor, să le cadă coamele cailor
specialiştii în domeniu au pus pariu că într-un mileniu enigma va fi dezlegată
soluţiile au continuat să rămână pe motiv de boală sau climă
nimeni nu s-a gândit vreodată că plecarea cailor a(r fi) fost datorată aluviunilor de prostie
- dinspre lume înspre tărâmul inteligenţei predestinate –
care le răneau aripile de pe spate
***
cuvântul
se spune c-ar fi fost demult, odată, Dumnezeu clădit în piatră, filosof înnourat,
părăsit şi demodat, între păsări anulat, pe pietre sanctificat,
un nebun versificat
***
alb, albastru, verde, roşu,
din pământ se-ntorc cu toţii, floare, noapte şi culoare, câini ucişi în faţa porţii
alb, albastru, verde, roşu,
cer blindat printre nuiele, dor cu mâini şi cu picioare, fără vânt, nici cer, nici stele
alb, albastru, verde, roşu,
galben, indigo sau negru, mor pământuri violete, cerul a rămas integru
(Final alternativ):
alb, albastru, verde, roşu,
când s-a săturat de rime şi poetul fără lume a dat vina pe albine
alb, albastru, verde, roşu,
lumea nu mai are sare, printr-o falsă ironie, vom muri toţi în picioare
Copyright Camelia Jula 2008
Si cum le spunea Boc, domnule …
“PD nu va face niciodata nici o alianta cu PSD. PD are interzis prin statut orice colaborare cu PSD. PSD este cel mai mare rau care (i) s-a intimplat acestei tari” – citatele sint la gramada, din diverse conferinte de presa. Spre amintire:
29.05.2005
„Noi trebuie să ne definim doctrina, iar apropierea de cea populară va fi simplă, deoarece în doctrina noastră de până acum se regăsesc elemente populare. Mai adăugăm câteva principii, oricum poziţia noastră a fost mereu de centru”, a comentat Boc faptul că atât el, cât şi Blaga, vor susţine moţiuni populare la congresul din iunie. El a reiterat ideea că preferă o întărire a doctrinei în sens popular decât social-democrat, pentru că nu se mai doreşte nici un drum comun cu PSD. (Emil Boc, in conferinta de presa la Cluj)
14.03.2007
„Prin decizia unilaterală de amînare a alegerilor pentru Parlamentul European, primul-ministru a declanşat o criză care, din nefericire, se adînceşte în fiecare zi. Îl avertizez public pe primul-ministru că nu va avea nici un succes în încercarea de a scoate PD din Guvern, ministru cu ministru. Dacă primul-ministru doreşte să facă acest lucru, trebuie să îşi asume răspunderea politică şi trebuie să decidă: cu sau fără PD la guvernare, respectînd procedurile parlamentare. Dacă primul-ministru doreşte o guvernare şi o alianţă cu PSD, trebuie să o spună repede şi explicit. PD nu a fost adus la guvernare de primul-ministru, ci dimpotrivă, premierul Tăriceanu este acolo unde este datorită PD, prin succesul fostului preşedinte al PD. PD are cel puţin aceeaşi legitimitate ca şi PNL să fie acolo unde este în momentul de faţă. PD va rămîne solidar şi consecvent cu promisiunile electorale pe care le-a făcut în 2004 şi care sînt reflectate în programul de guvernare. PD nu îşi va trăda alegătorii din 2004 pentru a face o alianţă, fie şi de conjunctură, cu PSD”. (Acelasi Boc, tot la Cluj, in celebrele sale conferinte de presa din sala de sticla de la Primarie).
22.05.2007
“PD intra la guvernare numai in urma alegerilor, fie ele anticipate sau la termen. Nu vom face guvern nici cu PSD, nici cu vreo alta formatiune politica si vom respinge orice viitor guvern. Pina la alegeri vom sustine orice motiune de cenzura. Acum, tinta noastra sint alegerile anticipate” (Emil Boc in Cotidianul)
Alte declaratii, si ale celor din PSD, in Cotidianul.
Ulterior, interdictia din statut a disparut … Injuriile s-au mai domolit, mai ales in campania electorala, cind tema “coruptiei” – care a adus victorie pentru Boc si ai lui in 2004 – s-a facut stravezie de-a dreptul …Acum, PSD este un “compromis rational” … Da, asta a ajuns din “cel mai mare rau care i s-a intimplat Romaniei”, “cel mai corupt partid”, “cel mai nereformat” etc.
Va e greata? Si mie. Ati mers la vot si ati votat PDL ca sa nu votati PSD? M**E. Asa se cheama, pe romaneste. Guvernare placuta, Iliescu vegheaza pentru toti.
Craciunul lor …
O initiativa a FRCCF, sprijinita de Monitorul de Cluj si de blogosfera, care merita cit mai multa sustinere si mediatizare. Citit detalii aici, la Radu.
FRCCF aduce Craciunul copiilor fara Craciun
Si o urare de bun-venit: lui Vasile, care si-a facut blog ca sa isi publice textele pe care altii se tem sa le mai publice
